S-a mai dus unul…

Acum un an pe vremea asta mă întrebam oare unde o să fiu peste un an pe vremea asta. Răspunsul a venit relativ repede. După un an. Fizic, sunt în același loc, în vârful patului, dând curs unui nou articol. Psihic, însă, sunt într-un loc total diferit.

Anul 2014 a venit cu multe provocări pentru mine. Provocări pe care le-am așteptat dintotdeauna, care m-au ajutat să mă descopăr, să clarific ce vreau de la viață, de la mine și de la cei din jurul meu, provocări care m-au scos din zona de confort suficient cât să-mi dea curaj să mă uit înapoi și să văd cât de restrânsă era.

Anul 2014 a venit cu persoane minunate, de la care am avut și am, în continuare, foarte multe de învățat. Persoane care mi-au demonstrat că nimic nu e imposibil, că dacă vrei, poți, trebuie doar să ai curaj. Persoane de la care am învățat că perfecțiunea nu există și că îți faci iluzii dacă ai senzația că o s-o găsești așa cum îți imaginezi tu că o s-o faci.

Anul 2014 a venit cu experiență. Profesională și personală. Am învățat foarte multe lucruri anul ăsta și pentru asta sunt recunoscătoare până la cer și înapoi. Am învățat că, dacă ți se ivește o oportunitate, profită de ea, pentru că sigur acolo se află ceva pentru tine. Și chiar dacă, la început, crezi că nu e de tine acolo, gândește-te că nu degeaba ți-a scos Universul în cale ocazia respectivă.

Aș minți dacă aș spune că în 2014 am avut numai de câștigat. Am și pierdut, dar am învățat mai târziu că, de fapt, am câștigat și mai mult în schimb. Fiind o optimistă incurabilă, am luat numai ce e bun dintr-o situație neplăcută, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai bine ca înainte. E mare lucru să știi să vezi mereu partea plină a paharului.

Anul 2014 m-a învățat că ce e al meu, e pus deoparte. Trebuie doar să ai răbdare. Și cu asta închei aici acest paragraf.

În altă ordine de idei, observ că a apărut moda pe Facebook cu ”Anul lui Cutărescu„. Nu știu ce e, n-am avut curiozitatea să încerc, dar vă spun ce știu. Știu că nu am nevoie de Facebook care să-mi spună că a fost un an bun. Nu am nevoie de Facebook ca să mulțumesc persoanelor care au fost și care sunt și acum alături de mine. Pentru că fac asta în fiecare zi, în minte și în suflet, iar ei știu asta pentru că primesc în fiecare zi câte o dovadă. Nu am nevoie de Facebook ca să-mi exprim recunoștința pentru toate lucrurile frumoase din viața mea, lucruri care apar exact atunci când te aștepți mai puțin.

Anul 2014 a fost mai mult decât interesant. Sunt tare curioasă ce ne va aduce 2015. Deși, după felul în care o să înceapă, cred că va fi și mai interesant. Well, nu vom afla decât la anul pe vremea asta.

Acestea fiind scrise, vă doresc și vouă ce-mi doresc și mie, să intrați în noul an cu iubire, cu liniște în suflet și cu înțelepciune, să vă bucurați de cei dragi vouă și să-i lăsați să știe cât de mult înseamnă pentru voi, pentru că, în final, ei sunt tot ce contează.

P.S.: scriu ultimul articol de pe anul ăsta cu soarele care-mi bate în față prin geamul larg deschis, amintindu-mi că afară sunt nici mai mult nici mai puțin de 17 grade. În orice altă zi, aș fi zis ”Mișto vreme!„, dar nu astăzi. E ajunul Crăciunului, ar fi trebuit să ne troienească, să ieșim înfofoliți să dăm zăpada din fața casei sau blocului, nu să ne scoatem hainele de primăvară.

P.P.S: bine că ninge pe pagina de Yahoo! Mail :)))

Inspector Gadget

Ca să mai schimbăm puțin topica articolelor, pentru că v-am tot vorbit despre evenimentele la care am fost, despre excursiile în care m-am distrat, plimbările pe care le-am făcut și tot așa, acum trecem la capitolul gadgeturi.

Cine mă cunoaște, știe că sunt o împătimită a tehnologiei. Îmi plac device-urile de tot felul și probabil că aș da și o pereche de pantofi mișto pentru o chestie de genul ăsta. Știu, femeie fiind, e blasfemie să spui asemenea lucru, dar o recunosc. Cred că, într-o viață anterioară, am fost bărbat, pentru că altfel nu-mi explic de unde pasiunea pentru mașini, telefoane, tablete, iPod-uri, cai putere și inci cât mai mulți. Mă rog, mai sunt și alte aspecte care mă fac să cred chestia asta, dar pe alea nu le discutăm. Nu aici, nu acum.

Revenind la oile noastre, cred că am mai menționat pe undeva printr-un articol mai vechi, că îmi place foarte mult muzica. Aș asculta muzică non-stop, oriunde, cu oricine aș fi, la orice oră din zi și din noapte. Dacă aș putea, mi-aș face o coloană sonoră a vieții mele. Vă asigur că ar suna foaaarte interesant. Ascult muzică acasă, pe stradă, cu căștile în urechi (când se strică căștile, e tragedie mare), în baie, în mașină, când gătesc sau când citesc, da, eu ascult muzică atunci când citesc, chiar și acum, când scriu articolul ăsta, ascult muzică și probabil voi face asta și când mă voi băga la somn, ca să adorm mai repede. Și pentru că sunt așa o specialistă într-ale muzicii (și modestă pe deasupra), poate o să vă scriu someday și despre preferințele și playlisturile mele, pentru cei așa pasionați ca mine.

De vreo 7-8 ani de zile am un iPod nano, model mai vintage ca să nu zic vechi, dar care merge la fel de bine ca în prima zi. Deh, e Apple, oricât nu mi-ar plăcea mie telefoanele lor, recunosc că la partea de muzică nu mă plâng. Arată cam ca după război așa, dar își face treaba bine. Buuuun, și cum fuse (și se duse) Moș Niculae, am găsit în ghete ceea ce se numește o boxă portabilă. Știți cum sunt acele boxe integrate în suportul în care poți să-ți pui iPodul și îți redă muzică direct din device în boxe? Well, așa e și asta, doar că sistemul de conectare și design-ul sunt diferite și prețul mult mai accesibil. O invenție genială pentru d-ăștia ca mine așa, care nu pot să respire dacă n-au muzica să le bubuie în urechi. Boxa asta portabilă se poate conecta la telefon prin Bluetooth sau la iPod prin fir și poți să-ți asculți muzica preferată la ceva mai mulți decibeli decât ai face-o la căști sau la boxele alea minuscule ale telefonului. 

Cred că Moșu, săracu, s-a săturat să mă vadă cum mă plimb tot timpul cu firele după mine sau cu laptopul din cameră în baie și invers. Păi nah, e plictisitor să faci duș în liniștea aia, I can almost hear my thoughts. Așa că, s-a gândit să-mi ia o chestiuță de-asta mică și transportabilă peste tot. Cool, huh? Very.

Modelul pe care îl am eu, îl găsiți aici sau aici. E foarte accesibil ca preț și are două variante de culoare, negru sau albastru. Dacă un gadget de genul v-ar face viața mai ușoară, go for it. Al meu e în funcțiune as we speak și vă spun, se aude minunat. L-aș da și mai tare, dar e 1:30 a.m. și trezesc pisicile. :)))

Ciuuuus!

O seară cu prinți și prințese

Știu că v-am povestit de multe ori până acum prin intermediul articolelor mele despre cei de la Hospice Casa Speranței, iar de această dată o voi face din nou pentru că merită. Ca să vă împrospătez puțin memoria, Hospice reprezintă un ONG care se ocupă cu îngrijiri paliative pentru cei ce suferă de boli incurabile sau în stadii terminale, cei pe care medicamentele deja nu-i mai pot ajuta și care caută o ultimă speranță în ei. Iar pentru această cauză, ei organizează nenumărate evenimente pentru a face rost de fondurile necesare îngrijirii acestor oameni. Maratoane, alergări pe scările celor mai înalte clădiri din București, semimaratoane, concerte... Dar despre astea v-am mai povestit. Ceea ce nu v-am povestit încă este ultimul eveniment, cel mai important și mai grandios de altfel. Balul Edelweiss. Cel mai longeviv bal caritabil din România.

Balul caritabil Edelweiss este cel mai important event pentru cei din echipa Hospice. Pentru o seară, totul se transformă din dovleac în caleașcă, totul capătă altă vibrație. Și veți înțelege imediat de ce. Desigur că am avut onoarea de a face parte din organizarea acestui eveniment, de a fi acolo cu toți ceilalți, voluntari, organizatori și invitați, și de a mă bucura de emoția serii odată cu ei. Mă simțeam ca o prințesă printre doamnele îmbrăcate cu rochii lungi, care își puseseră bijuteriile cele mai alese, și printre domnii eleganți care le însoțeau. Ținuta a fost black-tie, iar rochia mea, și ea lungă, a contribuit la acest sentiment… royal.

Balul s-a desfășurat la unul dintre hotelurile de lux ale Bucureștiului, Athenee Palace Hilton, sâmbătă, 15 noiembrie (știu, știu, scriu cam târziu despre asta), și a luat forma mai multor feluri de licitații. Live, secret sau prin envelopes. Licitații la care au participat toți invitații balului, domni și doamne, dispuși să scoată din buzunar sume importante de bani pentru a susține cauza Hospice. Câteva dintre obiectele scoase la licitație sunt un colier de onix care a aparținut prințesei Marina Sturdza, un vas semnat Ioan Nemțoi ce avea un preț de pornire de 7000 de euro, dar și un meci de tenis cu Simona Halep, pe care un domn a scos din buzunar 2200 de euro, o cină cu Marina Sturdza sau un internship plătit, peste hotare. Licitația live a fost precedată de premiile câștigate prin intermediul plicurilor. Plicuri pe care trebuia să plătești 100 de lei pentru a afla ulterior dacă ai câștigat o ședință foto, un revelion de lux sau multe alte surprize de acest gen.

Gazdele balului Edelweiss din acest an au fost nimeni alții decât Corina Caragea și Dragoș Bucurenci (vă spun, Corina este și mai frumoasă în realitate decât este pe sticlă!), iar printre invitați s-au numărat Dana Rogoz, Dana Săvuică, dar și Graham Perolls, fondatorul a Hospices of Hope și, bineînțeles, prințesa Marina Sturdza. Atmosfera a fost întreținută de cei de la Brio Sonores și Geambașu Band, dând startul și la puțină distracție în adevăratul sens al cuvântului, dans și voie bună.

Deși pentru noi, voluntarii și organizatorii, a fost destul de solicitant, a fost genul de activitate la care nu-mi pasă cât de mult muncesc, pentru că tot la fel de frumoasă și de feerică rămâne atmosfera și sentimentul care vine odată cu ea. Chiar dacă am stat foarte mult în picioare, m-am asigurat că invitații intră la timp în sală, iar în momentul envelope draw-ului am simțit durerea cruntă de spate care venea de la postura pe care trebuia s-o adopt până la finalizarea momentului. Asta pentru că se filma și eu trebuia să-l însoțesc pe Dragoș cu microfonul prin sală. Tocurile care nu se mai terminau și modul în care tălpile mele practic mă implorau să dau pantofii ăia jos erau insuportabile spre sfărșitul serii, dar la sfârșit aș fi luat-o de la capăt fără discuție. Pentru că știam că fac un lucru mărunt, dar folositor pentru cei de acolo și cei pentru care a fost organizat tot acest eveniment, pacienții din centrele Hospice. Iar sentimentul pe care îl ai atunci când faci un bine fără să aștepți absolut nimic la schimb este priceless…

P.S.: poza articolului probabil că o știți deja de pe profilul meu de Facebook, dar nu m-am putut abține să nu o încarc și aici pentru că sunt tare mândră de ea și de faptul că am avut ocazia să fac o poză cu minunatele gazde ale acelei seri. Poza a fost postată și pe pagina oficială a Corinei Caragea, yeeeey! :))

Medicament pentru suflet

În această seară plăcută de toamnă, 7 noiembrie 2014, am întreprins o activitate foarte plăcută mie și sufletului meu: mersul la teatru. Nici articolul ăsta și nici vizionarea piesei de teatru nu au fost plănuite dinainte, a fost ceva spontan și ăsta e alt lucru care îmi face inima să bată tare.

 

 Acum fix o săptămână primesc două invitații la Teatrul Bulandra pentru data de 7 noiembrie la piesa Căsătoria. Entuziasmul și încântarea mea nu au întârziat să apară, așa cum era de așteptat, dar din lipsă de timp și de memorie, am uitat să citesc puțin despre piesă, așa cum făceam în mod obișnuit. Control freak, deh. Am citit în dimineața asta, între două telefoane la birou, cam care e treaba cu „Căsătoria” asta, dar am dat repede X la pagina de Google că mă așteptau niște oameni de recrutat.

Între noi fie vorba, putea să fie orice fel de piesă și să joace orice fel de actori, că tot cu același interes și plăcere o vizionam. Dar n-a fost absolut deloc așa. Deși a început puțin cam dramatic, ceea ce a continuat a meritat din plin cele 3h petrecute pe același scaun, în aproximativ aceeași poziție. Timpul a zburat, atât de prinsă am fost de jocul actorilor și de replicile pline de umor la fiecare frază.

Ca să vă povestesc puțin despre ce e vorba, spectacolul ăsta este o producție rusească scrisă de Gogol, în care o tânără fată își căuta un bărbat cu care să se mărite. Impropriu spus că își căuta, pentru că nu o făcea ea, ci pețitoarele ei, două doamne mai în vârstă, foarte persuasive și șarmante, ce aveau tot timpul cuvintele în buzunarul de la spate. Pe cealaltă parte, un domn, deloc de lepădat, încerca și el să-și facă curaj să se însoare, dar pare-se că nu reușea. Avea mereu „o reținere” care-l făcea să pară ca și cum suferea de tulburare maniaco-depresivă (psihologul din mine… n-ai ce să-i faci…). Acum voia, acum nu mai voia. Acum era încântat de tânăra domnișorică, acum căuta cea mai apropiată cale de scăpare. Dar nici el nu făcea totul așa… de capul lui. Îl avea pe prietenul lui cel mai bun ca și pețitor, care nu se lăsa mai prejos față de doamnele menționate puțin mai sus.

Când, într-un final, domnițele i-au găsit domnișoarei cinci potențiali soți, printre care și umilul nostru protagonist, care nu era dornic să se însoare și arăta chestia asta într-un mod cât se poate de vizibil, și nici nu era de viță nobilă, ca ceilalți pretendenți, fiind care mai de care mai… înzestrați. Cu ceva ani la portofoliu, nicidecum tineri și verzi, unul se mândrea cu experiențele lui marinărești și cu gradele pe care le câștigase de-a lungul vremii, altul căuta o domniță care să vorbească „pe franțuzește”, chiar dacă n-ar fi înțeles o iotă din ce i-ar fi spus pentru că el nu știa franceză, celuilalt îi ieșeau ochii din orbite după zestrea fetei, iar cel de-al patrulea nu avea cine știe ce calități înafară de o foarte amuzantă bâlbâială care survenea când emoțiile își făceau apariția.

Când a venit vremea ca Agafina, fata noastră, să-i cunoască pe pretendenții ei, toți și-au pus în practică șarmul, mai puțin Ivan, care stătea nemișcat și nevorbit la locul lui, pe scaun. De treburile astea se ocupa purtătorul său de cuvânt, bunul lui prieten, care voia cu orice fel de preț să-l vadă și pe el odată însurat. După minunata întâlnire, Agafina constată că s-a îndrăgostit de toți cei cinci și acum nu știe pe care să-l aleagă. Pețitorul lui Ivan o ajută nițel, făcând alegerea în locul ei. O îmbrobodește făcând-o să creadă că toți ceilalți nu sunt buni de nimic, dar acționează și pe partea cealaltă a baricadelor, făcându-i și pe domni să creadă că domnișoara nu merită niciun fel de osteneală.

După îndelungi tratative, cei doi cad pradă vrăjelilor celor din jur și se îndrăgostesc unul de celălalt, ba chiar și hotărăsc data nunții, au parte de prima sărutare și primele îmbrățișări, împinși puțin de la spate, la propriu, iar Ivan își dă seama cât de minunat este să te însori, spunând că, dacă ar avea un regat, ar aranja ca toată lumea din regat să se căsătorească, atât de frumos este. Doar că, în ziua nunții, stând el așa pe gânduri și analizând situația, realizează că de fapt va fi însurat pentru tot restul vieții, fără căi de scăpare, fără ca părerile de rău să mai aibă vreun efect și atunci decide să sară pe fereastră și să se facă dispărut. Ceea ce și face, lăsând-o pe frumoasa Agafia cu inima frântă și cu lacrimile curgându-i pe obraz, și pe bunul lui prieten cu obrazul crăpat de rușine după câte eforturi făcuse ca nunta să se întâmple.

Deznodământul este unul neașteptat, mai mult sau mai puțin, la cât de indecis era Ivan, dar oricum foarte diferit față de poveștile de dragoste din zilele noastre. Piesa este plină de umor veritabil, pot să vă spun că puține au fost scenele unde n-am avut gura până la urechi, iar actorii care dau viață acestor personaje merită absolut toți banii și timpul. Printre ei se numără Doru Ana, ce a făcut parte și din distribuția piesei O scrisoare pierdută, pe care eu personal, am văzut-o de trei ori, Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu, care joacă și în binecunoscutul serial românesc Las Fierbinți, Șerban Pavlu sau altfel spus Văru, și mulți alții la fel de buni și talentați.

Acum, ca să ne îndepărtăm puțin de piesa propriu-zisă, pe lângă faptul că mi-a plăcut teribil de mult, ceea ce mi-a mai plăcut a fost că sala a fost plină. Dar plină, plină. Ceea ce mi-a făcut inima să crească pentru că oamenii încă mai savurează acest gen de activități, încă mai apreciază un spectacol bun. Și aici vorbesc de oameni de toate vârstele, de la 18 ani la 80 de ani. Încă se mai aranjează și încă se mai îmbracă frumos ca să vină la teatru, pentru că la teatru nu e ca la film, aici trăiești intensitatea momentului odată cu actorii de acolo de pe scenă, îți dai telefonul pe silent din respect pentru ei și aplauzi atunci când simți nevoia s-o faci, nu-ți verifici Facebook-ul pentru că pierzi o replică haioasă care nu apare pe filelist imediat după ce se închide stagiunea. Este o atmosferă pe care eu n-aș da-o nici pe cel mai bun film din lume.

Vă recomand din toată inima piesa „Căsătoria” care se joacă la Teatrul Bulandra și pot să vă spun că momentan ocupă locul al doilea în top, după Dineu cu proști, de la TNB. Ăsta da teatru!

Șampon? Ce-i ăla?

Iată că după o absență nejustificat de mare, revin în rândul lumii bune care practică bloggingul. :))) Și de data asta, o să vă povestesc despre un experiment care durează de ceva vreme, pe care îl încerc pe propria-mi piele și de care sunt foarte încântată.

Articolul ăsta o să-l dedic tuturor doamnelor și domnișoarelor care își iubesc podoaba capilară și ar face orice ca să-și mențină părul sănătos și plin de viață. Hai că deja sună a reclamă la șampon. Doar că nu vorbim deloc de șampon aici. Nici de măști, nici de balsamuri sofisticate, nici de uleiuri esențiale, de măsline, de ricin, de argan sau alte nebunii.

Vorbim de bicarbonat de sodiu și oțet. De ce? Cum ar spune o veche vorbă din popor... „de mere”. Și acum s-o luăm de la capăt și să vă explic cum stă treaba cu ingredientele astea minune.

Încă de când eram mică am avut o pasiune pentru păr. Îmi plăcea să am grijă de el, să-l coafez în fel și chip, era cartea mea de vizită. Este și acum, doar că era cam roasă pe la colțuri. Când am ajuns la liceu, am descoperit magia vopselurilor. Am început cu bincunoscutul blond, care a trecut prin toate nuanțele care există, începând cu cel spre castaniu și terminând cu ăla platinat. Eram fascinată de toate nuanțele din capul meu, dar suvițele mele nu păreau să fie prea încântate. Normal. Cui i-ar plăcea să sufere în halul ăsta în fiecare lună? Să nu uităm că vorbim de blond. Blond egal putere de decolorare mai mare.

Toate bune și frumoase, până când m-a lovit pe mine ceva în cap să mă fac roșie. Și m-am făcut. Deși coafeza m-a întrebat de o sută de mii de ori dacă sunt sigură. Și iacătă că în felul ăsta am semnat sentința propriului meu păr. Era foarte mișto culoarea, dar după o săptămână a dispărut. Logic, ce culoare de genul ăsta să stea pe trei ani de blond intens? Așa că m-am dus înapoi la coafeză să-mi „revigoreze” culoarea cu un nuanțatoooor. Nuanțator care era cam magenta el așa, dar era chic. S-a dus și ăla și am rămas cu un fel de măturică așa în cap. Pentru o persoană care își iubește părul, aș fi putut să fac și pușcărie dacă ar fi existat poliția părului.

Când a venit balul de absolvire dintr-a12a, m-am potolit. Am aruncat un mild blonde peste el ca să scap de nebunia aia de roșu și apoi am îmbrățișat o nuanță de ciocolatiu banală, care nu ieșea cu nimic în evidență. Taman la fix. Și am ținut-o așa vreun an. Fără șmecherii, fără aiureli, doar ciocolatiu. Până când am decis să nu mă mai vopsesc deloc, așa că acum părul meu este un fel de ombre așa, că tot e la modă.

Ca o mică mare paranteză, menționez că părul meu are firul foarte subțire, foarte moale și fin. De aici puteți concluziona că nu era și nu e nici acum foarte des. Suficient cât să-mi încadreze frumos fața și să aibă volum atât cât era nevoie. Toate astea în combinație cu placă, ondulator, foehn, electrizări, prea frig, prea cald, perii peste perii și altele, au dus la degradarea sistematică a minunatului meu păr. Acum, retrospectiv vorbind, nu știu ce a putut fi în capul meu (pe dinăuntru, că pe dinafară știu ce-a fost) de am putut să fac asemenea grozăvii.

Și uite așa am pornit pe lungul și întortocheatul drum al regenerării. Și am folosit absolut tot ce se putea folosi. Șampoane care mai de care mai profi, balsamuri la fel, uleiuri scumpe și mai puțin scumpe, tratamente cu care stăteam țâșpe ore în cap, foarfecă din când în când că deh, traumatizată fiind de faptul că în copilărie eram tunsă băiețește, voiam să-l las să și crească – bad timing – măști cumpărate de la saloane și câte și mai câte. Numai chimicale. Și o să mă întrebați „Și rezultatul?”. Zero barat. Nul. Ba chiar pe minus, că pe deasupra mai și cădea ca naiba.

Și exact când nu știam ce să mai fac, am dat din întâmplare peste un articol despre metoda „fără șampon”. Și m-am gândit „ei drăcie, cum naiba să-ți speli părul fără șampon și pe deasupra să mai arate și bine??”. După ce m-am documentat binidităt despre no-poo method, am pus-o și în aplicare. Metoda asta presupune să nu mai bagi chimicale în păr. Să-ți cureți părul cu apă, bicarbonat de sodiu pe post de șampon și oțet de mere pe post de balsam. Nu suna chiar așa imposibil. După tot ce deja folosisem, ce putea să fie mai rău? Am înștiințat-o pe mama de schimbare, ca să știe de ce nu mai există șampoane la baie (da, le-am aruncat cu dragă inimă pe toate), m-am dus la supermarket și mi-am cumpărat un kil de bicarbonat, o sticlă de oțet de mere nefiltrat, două fâs-uri de alea de vedeți pe la saloane și m-am apucat să prepar „poțiunea”.

Am pus două lingurițe de bicarbonat într-unul din fâs-uri, am umplut celălalt fâs un sfert cu oțet, le-am amestecat pe amândouă cu apă, le-am agitat bine bine și m-am băgat sub duș. După ce mi-am uscat părul, am rămas șocată. Părul meu era mai curat și arăta mai bine decât după ce îl spălam cu șampon. Inițial am crezut că doza aia pe care o preparam eu o să-mi ajungă pentru nenumărate spălări, până când am observat că părul nu mai era așa curat de fiecare dată. Am zis că deh, perioada de acomodare, așa trebuie să fie până când se obișnuiește părul cu noul tratament, dar de fapt trebuia doar să folosesc toată doza, ca să-l degresez mai bine, normal. Și uite așa am rezolvat și problema asta.

Deja au trecut mai bine de două luni de când am schimbat regimul în ceea ce privește podoapa capilară și vă spun că diferențele deja se văd. În primul rând, părul se aranjează mult mai bine, nu mai stă așa mătură, e mai hidratat, e mai lucios, iar vârfurile le țin mai bine sub control în felul ăsta. Folosesc doar foehn și ser pentru vârfuri, dar nu mai simt nevoia să-l întind sau să-l ondulez ca să aibă o formă, face asta și singurel acum că știe cum. :D În al doilea rând, înainte dacă îl spălam seara, a doua zi dimineață arăta ca și cum nu l-aș fi spălat deloc. Acum e la fel de curat și de fresh ca in secunda în care l-am terminat de periat imediat după duș. Și se menține așa toată ziulica. Ceea ce pentru mine este clar o îmbunătățire.

Șamponul, pentru că e plin de chimicale, nu face altceva decât să lase părul fără uleiurile naturale care îl fac să fie sănătos și hidratat. Îndepărtează atât chestiile nașpa, adică murdăria, dar și chestiile bune, adică uleiurile astea de care vă zic aici. Așa că el încearcă să compenseze producând și mai multe uleiuri proprii, ceea ce face ca părul nostru să fie din ce în ce mai gras. Iar noi, ca să readucem strălucirea, băgăm balsam. Și uite așa, intrăm într-un cerc vicios care nu face decât să ne golească buzunarele și scăfârlia. Bicarbonatul de sodiu nu face decât să îndepărteze murdăria, lăsând uleiurile naturale acolo unde le e locul, pe părul nostru. Dar pentru că el este totuși o bază, chimic vorbind, trebuie să echilibrăm lucrurile (sau pH-ul) cu ceva acid: oțetul de mere. Și voila. Problem solved. Dacă vă întrebați, un plic de bicarbonat costă 2 lei, iar o sticlă de oțet în jur de 7-8 lei. Cred că și portofelul vostru vă va mulțumi. :)))

Eu sunt foarte încântată de schimbarea pe care am avut curaj s-o fac. Îmi pare rău că nu am poze înainte și după, să vă și arăt cum stau lucrurile. O poza face cât o mie de cuvinte, dar n-am avut atâta inspirație pe moment, mereu îmi vin ideile bune când e prea târziu. Dar vă încurajez din toată inima, fetelor, dacă aveți probleme cu părul și nu mai știți ce să-i mai faceți, să îmbrățișați metoda asta, chiar dacă sună puțin... dirty să-ți speli părul fără șampon. It really works! Și nu numai pentru părul gras, ci și pentru cel prea uscat sau pentru mătreață sau dacă vă cade prea rău. Am uitat să menționez, nici nu mai cade așa rău. :D

Pe locuri! Fiți gata! Start!

Cam asta aveau în minte și în suflet participanții de la Maratonul Internațional București ce tocmai s-a desfășurat weekendul ce a trecut. Cei aproximativ 8000 de alergători au luat startul duminică, la ora 9 a.m, în Piața Constituției, într-o zi însorită și călduroasă de octombrie, contrar așteptărilor.

Experiența mea privind maratonul și alte evenimente de genul acesta este puțin diferită. Nu știu cum e să alergi la maraton, știu cum e să fii voluntar la maraton. Pentru că de ceva vreme încoace sunt voluntar în echipa HOSPICE Casa Speranței, iar cei de la HOSPICE se ocupă, printre altele, cu strângerea fondurilor pentru acțiuni umanitare prin astfel de evenimente, am avut ocazia, de două ori până acum, să particip și eu, dar de partea cealaltă a baricadelor.

Cine se gândește că e ușor să fii voluntar la un maraton, să se mai gândească de câteva ori. Eu am ales de fiecare dată să stau la unul dintre punctele de hidratare amplasat la Piața Națiunilor Unite. Munca unui voluntar ce se ocupă de punctele de hidratare începe cu mult înainte de startul cursei. Pregătirea băuturilor pentru alergători, a fructelor, spălarea, curățarea și așezarea lor pe tăvi, tăvi ce ulterior se fac comode în brațele noastre, pentru ca maratoniștii să poată lua din zbor câte-o bucată de banană sau portocală pentru energie. Paharele și sticlele cu apă și băutură energizantă sunt pregătite cu dichis pe mesele amenajate special pentru așa ceva, urmând ca atunci când vine valul de oameni, să le putem lua repede de pe masă și să li le întindem în calea lor, în așa fel încât timpii lor de concurs să nu fie afectați. Echipa cu care lucrezi este la fel de importantă. Sarcinile prevăzute pentru fiecare și sincronizarea trebuie să fie la ele acasă, pentru că sunt situații în care, de unul singur, nu prea faci mare brânză.

Și acum, după ce v-am relatat, în mare, cam ce se face la un astfel de eveniment, să vă povestesc și experiența mea. Sâmbătă, la ora 13, exact când a pornit trenul în călătoria de 9h pe care am făcut-o de la Târgu Mureș la București (despre asta vorbim în alt articol), trimiteam confirmarea că particip a doua zi la maraton. Ajunsă acasă la ora 22, m-am băgat cât am putut de repede la somn, dar a doua zi la 5.30 când a sunat ceasul, îmi venea să-l trântesc de toți pereții. În cele din urmă, m-am adunat, am băut shake-ul de dimineață, m-am echipat binidităt și am pornit.

În primăvară, la Semimaratonul Internațional București, de la atâta efort și entuziasm, am făcut o febră musculară de toată frumusețea, că a doua zi mergeam ca o bătrânică de 80 de ani. De data asta, am luat preventiv o aspirină, dar n-a mai fost cazul, pentru că deși numărul participanților a fost mai mare, iar cursa mai amplă, și voluntarii au fost mai numeroși, mai prompți și mai activi. A existat un mic moment de colaps, în care rămăsesem fără băutură energizantă și nu reușeam să desfacem mai repede paharele și să le umplem, iar maratoniștii făcuseră coadă în fața noastră, așteptând o doză de energie. În cele din urmă, am scos-o la capăt cu mai mult decât brio și toată lumea a fost mulțumită.

Bineînțeles că pe lângă munca propriu-zisă mai există și distracție, voie bună, comunicare, relaționare, cu persoane noi sau cunoscute deja, caterincă, nu vă imaginați că muncești cu orele pe acolo. Îmbinăm utilul cu plăcutul că așa e frumos întotdeauna. De data asta am avut și muzică, ceea ce a făcut totul și mai plăcut. Și pentru că toate erau bune și frumoase, am pus mâna pe un aparat foto și am început să fac poze. Și pasionată de fotografie cum bine mă știți, nu l-am mai lăsat din mână până nu s-a terminat.

E tare interesant să vezi din exterior reacțiile celor care aleargă efectiv la un astfel de event. Punctul de hidratare la care am stat eu a fost amplasat relativ spre finalul cursei, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai frumos. Toată lumea era extenuată, cu sufletul în gât și cu mâinile întinse după apă. Unora nu le mai păsa că sunt într-o competiție, mergeau alene, oprindu-se să-și tragă sufletul și să savureze pe îndelete o bucată de portocală. Alții treceau pe lângă noi și brațele noastre pline de sticle și pahare ca vântul, fără să se oprească, fiind ancorați și concentrați în cursă. Am admirat de-a lungul valului de maratoniști care ne făceau cu mâna tot felul de outfituri, de la colanți și tricou, la chiloți și bustiere și costume de Superman și Ironman, urechi de Minnie și peruci colorate la tutu-uri și cozi de panteră. Ce să mai, un adevărat show, o adevărată plăcere să te uiți la ei.

Dacă vă întrebați cine a câștigat cursa, proba feminină a fost câștigată de românca Paula Todoran, care a obținut un timp record pentru ea, de 2h și 41 de minute, locurile 2 și 3 fiind ocupate de kenyencele zvelte venite să alerge la București. Iar podiumul masculin a fost ocupat, bineînțeles, de kenyeni, ca și la Semimaraton, cel de pe locul 1 scoțând un timp de 2h și 14 minute. Era de așteptat, oamenii ăștia nu aleargă. Ei zboară.

Abracadabra, hocus-pocus și ce mai vreți voi

”

-          M-am plictisit!

-          Mai citește și tu o carte.  ”

Asta era mama care mă îndemna foarte des când eram mai mică să ”mai citesc și eu o carte”. Dar cu o frecvență destul de mare îmi intra pe o ureche și-mi ieșea pe cealaltă. Pentru că nu-mi plăcea să citesc. Atunci când chiar o făceam dintr-un motiv misterios, era prilej de sărbătoare. Toată lumea se mira atâta, că mai că-mi venea să renunț acolo, pe loc.

Recunosc, întotdeauna mi-au plăcut cărțile. Să le admir copertele frumos aliniate, să le cumpăr, dar nu să le și citesc. Că doar ăsta e scopul pentru care cumperi o carte, nu? S-o și citești. Doar că eu nu intrasem în lumea cărților atât de adânc încât să rămân acolo forever and ever. E drept că mai găseam din când în când câte-o trilogie pe care s-o citesc cu sufletul la gură într-o săptămână, dar magia se oprea acolo. Reveneam la ritualul veșnic de a intra într-o librărie, a admira cărțile, poate pe unele le și cumpăram, dar uitam de ele din momentul în care le găseam un loc confortabil în bibliotecă. Nu e ceva cu care mă mândresc, faptul că păream incapabilă de a strecura o lectură bună în timpul meu foarte liber. Cred că era lipsa de răbdare, răbdare până descopeream firul poveștii și mă acomodam cu personajele, răbdare până ajungeam să nu mai încurc numele personajelor între ele.

Dar. Pentru că există un mare ”dar” în povestea asta. De la o vreme ceva s-a schimbat. De vreo lună încoace citesc carte după carte, poveste după poveste, mă surprind intrând în aceleași librării ca mai demult, dar cu nerăbdarea de a citi cât mai repede cartea pe care o cumpăr. Mă pomenesc că stau cu orele la un raft, cu zece cărți în brațe, neștiind pe care să le aleg, pentru că n-am destui bani în portofel încât să le cumpăr pe toate. Și când, în final, aleg cu mare greutate câteva, mă aflu într-o altă dificultate, pentru că nu știu pe care s-o încep prima!

Stau și mă gândesc ce s-a întâmplat acum o lună de m-a făcut atât de pasionată de cărți ca niciodată. Dar mi-am dat seama imediat. Cărțile s-au întâmplat. Nerăbdarea de a sări direct la jumătatea ei s-a păstrat, dar nu totdeauna primele zece pagini dintr-o carte sunt plictisitoare, și atunci când ajung la jumătate, mă uit la cotor și mă gândesc ”Wow, cât am citit! Și wow, cât mai am de citit!” Și sentimentul ăla pe care îl ai când ții în mână o carte pe jumătate citită. Și sentimentul ăla pe care îl ai când ajungi la deznodământ și nu mai prididești să afli ce s-a întâmplat cu îndrăgostiții care nu puteau fi împreună dintr-un motiv sau altul sau cine a pornit incendiul pe insula aia privată sau cine era impostorul care se dădea drept soțul tipei care era personajul principal. Sau ”the aha! moments” de pe la mijloc, când îți dai seama cum stau lucrurile de fapt. Astea toate adunate m-au făcut acum să citesc non-stop și să adun pe noptieră un număr impresionat de cărți ”în așteptare” pe care abia aștept să le descopăr.

Mama e cea mai încântată de schimbarea asta. Dorința i s-a împlinit. Și acum nu mai e dorința ei, e a mea. Vreo câțiva ani mai târziu, dar better late than never.

Cosmo girl

Încă de mică am fost fană înfocată a revistelor. Cred că ne amintim cu toții de Cool Girl, Bravo Girl și Bravo, reviste pe care eu le savuram din scoarță-n scoarță pe terasa casei bunicilor de la Rîmnicu Sărat. Pe măsură ce am crescut, iar Cool Girl și Bravo deveneau numai niște amintiri, am ridicat ștacheta și în ceea ce privește revistele. Astfel am devenit o Cosmo girl.

Niciodată nu mi-am pus problema care sunt articolele unei reviste care îmi plac sau îmi displac, o citeam și o priveam ca un întreg. Dar pentru numărul ăsta de septembrie am zis să schimb puțin lucrurile.

Dacă ar fi să aleg punctele forte ale ediției de septembrie 2014, aș alege interviurile cu Megan Fox și, respectiv, Oceana. Mi se par foarte interesante și fascinante interviurile cu vedetele de la Hollywood. Ai ocazia să le vezi și alte laturi decât cele expuse în filme, emisiuni sau surprinse de paparazzi. Iar pentru că vedetele sunt pentru mine ”undeva, departe”, mereu am avut senzația că a citi un interviu de genul acesta e ca și cum te-ai uita pe gaura cheii într-o cameră încuiată, plină cu ciocolată, vezi doar o bucățică miiiiiică de tot al unui întreg ce nu-ți stă în puteri să-l descoperi. Desigur că nu întotdeauna e vorba de ciocolată, dar dacă interviul e reușit, sunt dispusă să trec peste acest aspect.

Un alt lucru ce mi-a atras atenția într-un mod plăcut a fost citatul lui Johnny Depp, ”de ridicat sprânceana”: ”Singurele ființe suficient de evoluate pentru a simți dragoste pură sunt copiii și cățeii.” Noi, adulții, am pierdut undeva, pe drumul ăsta lung și întortocheat al vieții, capacitatea de a primi și de a oferi iubire necontaminată cu răutate, invidie, supărări, orgoliu, rețineri.

Și, în final, o să mai evidențiez un singur articol care mie mi s-a părut foarte util, și anume Brush UP! Articol care oferă indicații despre ce rol își are fiecare pensulă din trusele noastre de machiaj. Deși sunt o împătimită a machiajului, niciodată nu am reușit să descifrez pe deplin motivul pentru care au fost create atâtea pensule și pămătufuri pentru fiecare colțișor al feței. Pensulă pentru corector, pensulă pentru fardul de pleoape, pensulă pentru fond de ten, pensulă pentru blush, pensulă pentru estomparea culorilor. Uf… greu. Noroc cu articolul din Cosmopolitan, că mă mai scoate din ceață.

Și pentru că, până acum n-am vorbit decât despre aspectele pro ale numărului de septembrie al revistei Cosmopolitan, am să spun câteva cuvinte și despre partea cealaltă. Nu cred că este vreun articol despre care să spun în mod clar că nu-mi place. Toate sunt folositoare într-un fel sau altul, unele mai mult, altele mai puțin, pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin. Fiecare articol a necesitat muncă și efort și ar fi nedrept pentru realizatorii acelor articole să dau un review negativ.

Cam atât despre revista Cosmo de luna asta. Stați pe-aproape, am să mai revin cu recenzii ale revistelor mele preferate. :D 

Foto: 
https://www.facebook.com/TeodoraNitescuPhotography

Cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii

Ei dragilor, iată că se duse și mult iubita vară, una dintre multele veri ce au fost și vor să vină. O vară în care m-am distrat, m-am relaxat, m-am plimbat, m-am bronzat și m-am cojit, am vizitat castele și m-am plimbat cu mașina pe autostrăzi nemțești, am mâncat mai mult decât ar fi trebuit, o vară în care nu m-am destrăbălat atât cât ar fi trebuit.

Și iaca a venit toamna și ne-a adus deja primele ploi și primele experiențe plăcute. Una dintre ele întâmplându-se chiar astăzi, 3 septembrie. Despre ce e vorba? Despre ceea ce se numește consiliere. Da, astăzi am fost consiliată în carieră. Dacă vă întrebați care carieră, o să vă răspund ”aia care o sa urmeze”, pentru că ăsta este primul pas către ea.

Acum câteva zile, am primit un mail foarte promițător, în care mi-era prezentat un proiect european dezvoltat de o firmă de HR, ce constă practic în ajutarea tinerilor de a se integra pe piața muncii. Mai concret, în anumite stagii de practică care, ulterior, să se soldeze cu un job. Part sau full time. Și am zis ”Wow! Mișto oportunitate!”. Am adunat câțiva colegi interesați și am ieșit, oficial, din zona de confort! Asta în câteva cuvinte proiectul per ansamblu, dar ceea ce am făcut azi a fost o operațiune mult mai complexă.

M-am bucurat să aflu că până să ajungem să beneficiem efectiv de internship, vom parcurge anumite etape ce ne vor ajuta sa ne definim calitățile și să ne cunoaștem lacunele, să ne descoperim abilitățile și domeniile în care trebuie să mai perseverăm. Și am pornit la treabă. Inițial, am fost puși la curent cu toate informațiile pe care eu vi le dau vouă acum, apoi am trecut printr-un workshop de dezvoltare personală, unde ne-am exersat punctele forte și ne-am depășit câteva dintre barierele proprii. Apoi am continuat către această consiliere în carieră cu care vă tot amăgesc de la începutul articolului.

Consilierea în carieră nu înseamnă să mergi la un specialist în acest domeniu și să te aștepți ca el să-ți descopere talentele și aptitudinile, să îți spună unde să te angajezi sau ce să faci în această direcție, nu înseamnă să te duci acolo și să stai cu mâinile-n sân, ”hai, dezvoltă-mă!”. Nope. Cine credea asta, o să fie dezamăgit. Să fii consiliat în carieră înseamnă să fii dispus să-ți irosești din timpul tău liber și să cooperezi cu un consilier experimentat pentru a mai adăuga câteva cărămizi la temelia carierei tale sau măcar să știi de unde să începi să construiești.

După consilierea de grup, în care am discutat despre aspectele generale ce privesc consilierea, cum trebuie să arate un CV, cum ar trebui să ne prezentăm la un interviu, care sunt abilitățile personale cele mai căutate de un angajator, factorii care intervin în luarea unei decizii în legătură cu un loc de muncă și anume timpul liber, cât de mult timp suntem dispuși să stăm separați de persoanele apropiate nouă, competențele personale și multe altele, a urmat partea cea mai importantă: consilierea individuală.

Aceasta presupune discuția cu un consilier acreditat, cu experiență, care să te ajute să îți dai seama care sunt punctele tale forte, dacă ele coincid cu cele ”populare”, ca să le zic așa, care să te îndrume către anumite domenii de lucru potrivite ție. După ce am predat prima foaie de feedback, am fost îndrumată către o sală de calculatoare unde am rezolvat câteva teste. De raționament matematic, de abilități ”funcționărești” sau cât de atent ești la detalii și cât de bine îți e dezvoltat spiritul de observație, de transfer analogic sau cât de bun ești în a face analogii între anumite domenii, în a aplica informațiile învățate într-o parte, în altă parte.

După discuția avută pe marginea rezultatelor de la aceste teste, o să mă umflu puțin în pene și o să vă spun că sunt foarte mândră de mine. Am reușit să obțin rezultate foarte bune la toate testele, ceea ce face ca potențialul meu ca viitor stagiar la HR, și nu numai, să crească considerabil. Cred că de asta aveam nevoie ca încrederea mea în forțele proprii să fie mai bine definită și ca linia zonei mele de confort să fie mai ușor modelată.

Am să închei articolul spunându-vă că, dacă aveți șansa (și dacă n-o aveți, creați-vi-o) să beneficiați de această consiliere în carieră, faceți-o cu toată încrederea! O să vă ofere o altă perspectivă asupra potențialului vostru de muncă, asupra calităților voastre, asupra targeturilor pe care vi le propuneți.

Este un lucru extraordinar că, noi, tinerii din ziua de astăzi, avem posibilitatea să fim îndrumați către locurile unde ne potrivim cel mai bine în ceea ce privește joburile, că primim sprijin din partea anumitor companii pentru a ne integra pe piața muncii și a dobândi experiență, că putem primi feedback pentru a fi conștienți de ceea ce trebuie să îmbunătățim, că suntem încurajați să facem practică, să muncim, să fim activi!

Numai cel ce nu caută, nu găsește aceste lucruri. Ele sunt acolo, ne așteaptă, dar trebuie să avem ochi să le privim…

Tehnologie, încotro?

Joi, 28 august, am avut plăcerea de a participa la prima ediție a EDYS, European Digital Youth Summit, cel mai mare eveniment digital creat în special pentru tineri cu ocazia faptului că nu de multă vreme tehnologia a început să ne acapareze și să ne influențeze cât mai mult viețile. Evenimentul s-a aflat sub cupola Camerei Deputaților și a programului SMARTER Social Media Academy: Raising Teen Employability Resources, program ce își propune să dezvolte angajabilitatea tinerilor pe piața muncii și să ofere noi oportunități acestora utilizând mijloacele Social Media.

Citind aceste lucruri în ziar și gândindu-mă la hotărârea mea de a nu mai rata nicio ocazie de a afla lucruri noi și interesante, am completat formularul de înscriere și am așteptat cu sufletul la gură confirmarea. Când am văzut că locul unde se desfășoară este Casa Poporului, entuziasmul meu a crescut exponențial. Locurile erau limitate, deci vă puteți imagina încântarea mea când am primit ok-ul din partea organizatorilor. N-o să vă detaliez programul și nici n-o să vă obosesc cu informații despre fiecare speaker în parte. O să vă împărtășesc, în schimb, informațiile pe care eu le-am reținut și care mi s-au părut cele mai interesante.

În prima parte a conferinței, am aflat faptul că București a devenit capitala digitală a Europei, că tarifele de Roaming vor dispărea complet până în 2015 și o să putem să ne folosim telefoanele în orice țară din Europa la fel cum îl folosim în propria casă, că multe dintre aspectele vieții de zi cu zi n-ar mai fi posibile fără tehnologie, că digitalul ne-a acaparat și trebuie să ne adaptăm la ritmul rapid de dezvoltare indiferent de vârsta pe care o avem. Totul este în schimbare și într-o schimbare rapidă. Tehnologia pe care o găseam în 1975 într-un computer de 5 mil. $, o găsim azi într-un iPhone de 400$.

Pe de altă parte, deși tehnologia are aspectele ei pozitive, poate avea și un efect negativ asupra generațiilor foarte tinere. Asumarea responsabilităților se face foarte greu pentru că ei nu cunosc vremurile dinaintea acestei explozii de tehnologie, nu știu cum e fără telefoane mobile, fără iPad-uri, fără jocuri electronice. Din acest punct de vedere, mă bucur că în copilărie nu am avut prea mult de-a face cu tehnologia. O altă bulină neagră ar fi faptul că se pierde esența interacțiunii face to face, devenim din ce în ce mai prinși în mrejele digitalului, ne bucurăm de ușurința cu care comunicăm pe Facebook, Twitter și Whatsapp, că uităm cum s-o facem față în față, de asta trebuie să menținem un echilibru între real și virtual.

În a doua parte a evenimentului, la workshopuri, doi reprezentanți de la o firmă de resurse umane ne-au vândut câteva ponturi despre cum să ne prezentăm la un interviu online, cum să ne îmbrăcăm, cum să vorbim, cum să ne comportăm, cât de atenți să fim la ce se află în jurul nostru, cât de mult accent se pune pe limbajul non-verbal, pe modul în care te vinzi. Apoi, o tipă din Islanda, studentă la Drept, ne-a vorbit puțin despre antreprenoriatul social și despre asemănările și deosebirile față de antreprenoriatul clasic. Social entrepreneurship-ul urmărește căutarea unei soluții pentru rezolvarea unei probleme la nivel social, pentru bunăstarea societății, pe când cel clasic pune accentul doar pe maximizarea profitului și urmărește doar oportunitățile care aduc beneficii economice.

La sfărșit, pentru că workshopurile au fost programate în paralel și nu am putut să participăm decât la două din patru, câțiva reporteri din patru țări diferite au fost atât de drăguți încât să sumarizeze informațiile de la toate cele patru workshopuri, amintind subiectele principale de discuție.

Un lucru pe care nu l-am menționat până acum a fost faptul că la eveniment au vorbit și au susținut prezentări speakeri din 14 țări diferite. Am luat contact cu alte moduri de gândire, alte genuri de proiecte decât cele întâlnite până acum, alte puncte de vedere. A fost foarte binevenit acel suflu nou de informații de peste graniță, acel entuziasm cum rar mai vezi, acea implicare în acțiuni care nu aduc neapărat faimă sau beneficii materiale, ci mai degrabă bunăstare sufletească și împăcarea cu tine însuți că ai reușit să faci un bine omenirii și societății cu resursele tale, atât cât ți-au permis capacitățile proprii.

Acum, gândindu-mă retrospectiv la faptul că lumea e într-o continuă schimbare în ceea ce privește tehnologia, mă întreb oare cât timp om mai avea până să se inventeze mașinile care se conduc singure (între noi fie vorba, deja există, dar doar în faza de prototip, so relax) și roboții care să-ți facă cumpărăturile? Cred că până atunci ne-ar prinde bine un telefon mobil cu 500% baterie. Am I right??? :D

Well, acestea fiind zise, sper că v-am trezit interesul încât să participați la următoarea ediție, pe care eu personal, abia o aștept să vină! :D

Filme sau cărți?

Și pentru că tot am vorbit acum câteva articole despre ecranizarea cărții ”de milioane”, pe numele ei Fifty Shades of Grey, am decis să extind puțin raza de acțiune și către celelalte cărți ecranizate pe care le-am văzut de curând. Mărturisesc că îmi place tare mult să văd filme făcute după cărți, să citesc înainte sau după film cartea și descopăr asemănările și deosebirile. Mi se pare un lucru fascinant. Exact ca în școala generală, la ora de geografie, când trebuia să comparăm două regiuni geografice.

Am citit acum ceva vreme prima parte din Hunger Games (Jocurile Foamei) și vreau să vă spun că această carte m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Acțiunea era atât de plină de suspans că, cu greu am putut să las cartea din mână ca să mă mai duc și la culcare. Vânătoarea umană se asemăna cu una din filmele horror, în care fiecare era în pericol să-și piardă viața dacă își întorcea capul pentru un moment. Lupta pentru supraviețuire era atât de aprig descrisă că simțeai cum te făceai una cu personajele când le citeai gândurile și le descifrai intențiile. După ce am terminat cartea, plină de încântare, mi-am zis că trebuie neapărat să văd filmul. Care m-a dezamăgit cumplit. Accentul s-a pus mai mult pe personaje și pe evoluția lor decât pe acțiunea în sine, care este cea mai importantă și cea mai vastă parte din carte. Nici un strop de palpitație, nici un strop de nerăbdare să aflu cine mai moare sau cine mai e răpus de acvariul în care erau prinse toate personajele. Nimic. Pe cât de mult m-a impresionat cartea, pe atât de mult m-a dezamăgit filmul. Fraților, unde e vânătoarea? Unde e fuga disperată după mâncare și apă? După viață? Aici o să votez pentru ”carte”.

Următorul film despre care o să vă vorbesc este renumitul ”Frumoasa și bestia”, ecranizat după minunata poveste pe care ne-o citea mereu mama la culcare. Filmul este o producție franțuzească de excepție. Nu pot să spun că mă dau în vânt după filmele franțuzești, dar ăsta chiar m-a impresionat. Pe lângă povestea bine-cunoscută și iubită de toți copiii și nu numai, personajele sunt realizate exact cum ar trebui realizate niște personaje dintr-o poveste. Cu o aură de mister și curiozitate care întrece toate așteptările. Cu trăsăturile dulci și suave, pe cât de suave pot fi cele ale unei bestii. Desigur că scenariul are câteva mici modificări, dar nu într-atâtea încât să fie deranjant și supărător. Chiar și atunci când realizezi că ”aici e altfel în carte”, într-un film de calibrul ăstuia ești dispus să treci cu vederea. So, nici până acum nu m-am putut hotărî dacă ”film” sau ”carte”.

Nici filmul făcut după faimoasa carte a lui John Green, The Fault in Our Stars, nu se lasă mai prejos. Cartea prezintă o poveste de dragoste de neuitat a doi adolescenți mai mult sau mai puțin bolnavi de cancer. Desigur că în lumina acestor aspecte, finalul nu este unul prea fericit, dar cele două fire principale ale cărții și anume povestea de dragoste și povestea din spatele poveștii de dragoste, cântăresc în mod egal în ochii cititorului. Filmul este aprrrrrooooaaaape la fel de bun ca și cartea. Plin de emoție, sentimente și suspine, dar cu câteva minusuri în ceea ce privește derularea scenelor și ordinea în care sunt puse. Drept și prin urmare, ”carte”. J

În concluzie, ce face ca versiunea scrisă să depășească versiunea ecranizată? Să fie oare faptul că sunt expuse toate gândurile personajelor? Că sunt dezbrăcate de secrete? Faptul că o carte o citești în două zile sau mai mult, pe când filmul trebuie să comprime toate secvențele importante din carte în doar 2h? Faptul că o carte rămâne totuși o carte, pe când filmul este mult mai superficial? Chestiile astea mă fac să mă întreb oare cum ar arăta un film care suprinde fiecare detaliu și părticică prezentă în carte? I guess I will never know…

Recenzii

Într-o seară, în timp ce tot dădeam scroll pe pagina mea de Facebook, observ într-o parte a paginii următoarea propoziție: Scrie o recenzie. Și dedesubt câteva propuneri de recenzii, alături de numărul de stele dispus să le oferi. De multe ori se întâmplă ca Facebook să-mi sugereze restaurante sau filme cărora să le dau un feedback, dar chestia e că de data asta opțiunile lui corespundeau cu opțiunile mele personale. Și mă gândesc ”ia hai să scriu eu o recenzie”, dar nu pe Facebook, ci într-un articol. Hai să le luăm pe rând.

Restaurant Sergiana.

Sunt sigură că fiecare dintre voi a vizitat cel puțin o dată Brașovul cu Piața lui a Sfatului. Well, în capătul unuia dintre bulevardele care duce la Piața Sfatului, Bdul Mureșenilor, se află un restaurant ascuns la subsolul unei clădiri, fără prea multă reclamă, ce ar putea trece foarte ușor neobservat dacă nu știi din surse sigure că acolo se află un restaurant. Pe numele lui Sergiana, acesta face parte dintr-un lanț de restaurante cu specific și magazine de mezeluri răspândite în tot orașul Brașov. Pe cât de nesemnificativ pare când îl privești de afară, pe atât de primitor este atunci când cobori scările și treci pragul. Salonul de mese este luminos, iar la intrare nu trebuie să aștepți foarte mult până când ești condus la o masă (asta dacă nu cumva e plin, caz în care trebuie să aștepți afară). Mâncarea, absolut delicioasă, este taman potrivită pentru tine dacă ești gurmand (cum sunt eu), iar deserturile nu mai zic! Iar prețurile sunt la fel de bune ca mâncarea. Înainte de a comanda, primești din partea casei jumări cu ceapă și pâine făcută în casă. Nu vă zic mai multe. Sper că v-am stârnit curiozitatea destul de mult încât să mergeți să vă convingeți singuri de bunătățile de acolo.

Starbucks.

Eeeei, touche, my friends! M-a nimerit Facebook cu alegerea lui.

Toți cei care mă cunosc știu că am o slăbiciune, ca și mulți alții ca mine, pentru cafeaua de la Starbucks. Cu mâna pe inimă vă spun că este, efectiv, Cea. Mai. Bună. Cafea. Din. Lume! Aș putea bea cafea de la Starbucks dimineața, la prânz și seara. Aperitiv, fel principal sau desert. Un Caramel Macchiato cald când e frig sau un Iced Caramel Macchiato când e cald merge perfect indiferent unde te afli, cu cine sau care ți-e starea de spirit. Indiferent că îl savurezi la Vitan, la Victoriei sau în Băneasa, vei da peste tot de aceeași aromă desăvârșită a cafelei proaspete și de aceiași băieți drăguți care o prepară. So yes, 5* pentru Starbucks. :D

Rămâi cu mine.

Nu, nu este o declarație, ci numele unui serial românesc, marca HBO, ce îi are printre actori pe Aureliu Surulescu, Iulia Lumânare și Andi Vasluianu. Serialul prezintă viețile și poveștile personajelor, ce se influențează într-un mod fascinant unele pe celelalte. Nu am reușit să văd serialul de la primul episod, dar am prins din mers și îl așteptam cu nerăbdare pe următorul. Nu sunt fană seriale și filme românești, dar acesta m-a prins și nu mi-a mai dat drumul până când nu s-a terminat. Intenționez să-l revăd, de la cap la coadă.

How the Grinch stole Christmas.

Filmul meu preferat din toate timpurile. Îl revăd cu drag de fiecare dată când vine Crăciunul, îngânând replicile odată cu actorii. De când eram mică, a devenit o tradiție să-mi prepar o cană de ciocolată caldă cu caramel și să mă uit la Grinch împreună cu mama. Cred că deja suntem cu toții familiarizați cu povestea lui Grinch, un omuleț verde, ce traiește în orășelul Whoville, păros și lipicios, dar amuzant, ce ajunge să urască Crăciunul pentru că, atunci când era mic, toți colegii de clasă și-au bătut joc de el când a încercat să-i dăruiască un cadou de Crăciun fetei pe care o plăcea. Din acel moment, el a urcat pe vârful unui munte și a rămas acolo, urând Crăciunul din toți rărunchii, iar inima lui micșorându-se cu două mărimi. Pe măsură ce creștea tot căuta o cale de a se răzbuna, de a opri râsetele și chicotelile de fericire ce veneau odată cu sărbătorile. S-a deghizat în Moș Crăciun, și-a construit o sanie și a pornit înspre micul oraș pentru a fura toate cadourile lăsate de Moșul. Când, în sfârșit, a reusit, și le-a urcat pe vârful muntelui ca să le arunce în prăpastie, aude din nou cântecelele și atmosfera de voie bună venind dinspre poalele muntelui. Iar atunci realizează că sărbătoarea Crăciunului nu constă în cadouri și lucruri materiale, ci mai degrabă în stări de spirit și sentimente, iar pe acestea n-ai cum să le furi. Chiar dacă am vazut filmul ăsta de 1000 de ori, la final rămân mereu pe gânduri, pentru că nu numai în perioada Crăciunului, ci și în restul timpului trebuie să prețuim mai mult acele aspecte ale vieții ce sunt neprețuite: familia, prietenii, sanatatea, bucuriile vieții, si să nu mai punem atâta accent pe lucrurile materiale care pot fi înlocuite foarte ușor.

Cam aici s-a oprit Facebook cu sugestiile lui, dar poate va găsi în curând altele noi. Țineți aproape. :D

Într-un cuvânt. Sau mai multe.

Iacătă n-am mai scris de mult un articol, era vremea să o fac, doar așa v-am obișnuit.

Acest articol l-am rezervat unui proiect nou și ambițios. Nu, nu al meu, ci al băieților de la ”Într-un cuvânt”. Pentru că unul dintre ei, Șerban, îmi este văr, am avut ocazia să privesc mai îndeaproape derularea proiectului.

Fiind o idee nouă, nu multă lume este familiarizată cu ce presupune ea. Pentru că băieții sunt pasionați de fotografie, au vrut să îmbine utilul cu plăcutul. Proiectul presupune abordarea unor diferite persoane pe stradă și fotografierea lor, poza urmând să fie publicată pe pagina de Facebook ”Într-un cuvânt” alături de o mică descriere, gând sau replică spontană din partea persoanei respective.

Ce v-am povestit până acum o să vă ducă cu gândul la ”Oamenii Bucureștiului”. Într-adevăr, seamănă, dar pentru că orice proiect trebuie să aibă o notă de originalitate, un aer de nou, ceea ce îl face special este tehnica fotografică folosită. Pe lângă replica adăugată la descriere, în poză apare și un cuvânt ce caracterizează persoana din fotografie, de aici și numele proiectului. Acest cuvânt este scris chiar de către acea persoană, cu o mică lanternă cu lumină albă, pe un fundal negru. Sunt create două fotografii, două expuneri diferite, una cu subiectul și una cu dâra lăsată de lumină pe măsură ce acesta își scrie propriul cuvânt. Cele două imagini sunt apoi suprapuse în Photoshop și… voila!

”Într-un cuvânt” a avut chiar și prima lansare oficială, pe data de 21 august, în Anton Pub din Centrul Vechi, sub forma unui party unde au cântat cei de la trupa Drang, acompaniați și de Șerban și chitara lui. La intrare ni s-a oferit câte o brățară fosforescentă (eu am șterpelit vreo cinci, să nu mai spuneți la nimeni) și un bilețel pentru tombola cu cărți de colorat și sticle de bere. Pe lângă toate acestea, multă distracție și voie bună.

Nu am decât cuvinte de laudă pentru acești băieți, le admir ambiția și conștiinciozitatea cu care își desfășoară activitatea și nu pot decât să îi încurajez să meargă mai departe și să își promoveze originalitatea, pentru că este o idee ce merită să se facă auzită și văzută.

Și pentru că toate începuturile sunt grele, îi putem susține împreună pe pagina lor de Facebook, http://www.facebook.com/intr-uncuvant, unde puteți admira toate fotografiile făcute de ei până acum sau oferi un feedback.

O bucățică de suflet pe tavă

Studentă la psihologie. Fotografă. Bloggeriță.

21 de ani, dar cu spirit de copil.

Jumătate șatenă, jumătate blondă. La propriu, nu la figurat.

N-am frați sau surori, dar mi-ar fi plăcut un frate mai mare care să-l snopească pe ăla care îmi frânge inima.

Port ochelari, dar puțină lume știe asta.

Visez cu ochii deschiși.

Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie.

Îmi place să mă plimb cu mașina.

Îmi plac porumbul fiert și ciupercile.

Aș da oricând o ciocolată pe un castron cu cireșe.

Nu-mi plac cluburile și nici vodka.

Am trei pisici pe care le iubesc la nebunie și le-aș smotoci până la epuizare.

Am atâția prieteni câte degete la o mână.

Culoarea mea preferată e galben.

Îmi plac lămâile. Poate de asta sunt așa o acritură…

Îmi place să citesc cărți cu cât mai multă conversație. Prea multă povestire mă plictisește. Ca și-n viața reală de altfel.

Când eram mică, mă jucam cu mașini, nu cu păpuși. Pasiunea s-a menținut și astăzi.

Mă mândresc cu o familie minunată.

Îmi place punctualitatea.

I speak sarcasm fluently. And I`d love a person who knows to answer back also with sarcasm.

Sunt de părere că sinceritatea te scoate din multe belele, dar te și bagă în multe belele, dacă nu știi când să te oprești.

Îmi plac oamenii de cuvânt. Oamenii care au curajul să și facă ce spun, nu numai să trăncănească degeaba. Nu-mi plac vorbele în vânt.

Îmi place să merg cu bicicleta și nu știu de ce nu fac asta mai des.

Sunt pasionată de tot ce înseamnă tehnologie.

Shopping is my cardio. Dar îmi iau o porție extra de cardio și atunci când merg la sală.

Sunt a control freak.

Îmi place să ascult muzică. iPod-ul e unul din cele trei lucruri pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie. Îmi place să ascult muzică mergând pe stradă. Mă desprind de tot ce e în jurul meu și mă concentrez pe gândurile mele, locul în care trebuie să ajung și modalitatea în care să fac asta. Câteodată parcă mă simt ca într-un film.

Sunt o gurmandă desăvârșită. Ce să fac, nene, dacă îmi place mâncarea?

Îmi place să fac oamenii din jurul meu să râdă. Îmi place să văd oameni fericiți.

Am rău de mișcare. Serpentinele nu sunt prietenele mele cele mai bune.

Îmi place sentimentul pe care îl am atunci când sunt pe tocuri. Cât mai înalte, vă rog, nu contează că am 1,75 înălțime.

Sunt încăpățânată. Ce e un Taur, dacă nu încăpățânat?

Am ochi de vultur. Dacă ar exista zodia Vultur, eu aș fi aia. Nu te obosi să ascunzi ceva de mine, am să văd mai devreme sau mai târziu.

Îmi place să studiez fețele oamenilor pe stradă. Mă gândesc frecvent ce se află dincolo de grimasa aia.

Îmi plac fluturașii din stomac.

Întotdeauna am apreciat frumosul. Fie că e vorba de un peisaj la amurg, de un machiaj reușit sau de un articol bine scris.

Îmi plac ochii albaștri și verzi. Dar nu refuz nici o pereche de ochi căprui atașați unui exemplar de 1,85 ce îți ține portiera la mașină, se îmbracă bine și se dă cu un parfum ce îți rămâne în nări și în minte două zile dup-aia.

Nu-mi place minciuna. De asta cred că am dezvoltat un al șaptelea simț, mereu îmi dau seama când cineva mă minte. Da, al șaptelea, nu al șaselea. Ăla e intuiția feminină.

Îmi place mai mult să fac cadouri decât să primesc. Satisfacția e mai mare.

Urăsc insectele. S-ar putea să sune ca și cum mi-ar curge sânge rece prin vene, dar sunt singurele ființe de care nu-mi pasă că sunt vii. Dacă ești insectă și te afli pe teritoriul meu, ești mort. Fără discuții.

Ador să călătoresc. Oriunde, n-are importanță. De preferat cu avionul.

Ar mai fi lucruri de spus, dar feel free to discover. Puțin mister nu strică, nu? Dar please, nu face asta ca un stalker obsedat ce nu știe ce-s alea bune maniere.

La cauciuc prin Germania

Acum câteva zile vă spuneam că urmează să fac o excursie peste hotare în care mă voi distra și mă voi relaxa. Ei bine, fuse și se duse, prea repede parcă. Dar am rămas cu amintiri foarte frumoase. Știți cum e, excursia trece, amintirile rămân. Cam așa ceva. Și am să vă împărtășesc și vouă câteva din ele. :D Brace yourselves, this will be a long article.

Săptămâna trecută am petrecut-o în sudul Germaniei, în landul Baden-Württemberg, mai exact, pe care l-am străbătut în lung și-n lat, și nu numai. Am vizitat câteva dintre orașele frumoase ale Germaniei și ne-am bucurat de peisajele pe care avea să le ofere în compania rudelor noastre stabilite acolo.

Încă de când am ieșit din aeroport și am mirosit aer nemțesc, am știut că îmi va plăcea aici. Totul era diferit, aerul mai curat, cerul mai albastru, iarba mai verde, autostrăzile mai bune, oamenii mai politicoși. Pe măsură ce ne apropiam de destinația noastră pe numele ei Lützenhardt, Waldachtal, mă îndrăgosteam și mai tare de minunățiile Germaniei. Iar când am ajuns, într-un final, acolo, eram de-a dreptul fascinată. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine că a și început aventura. Ne-am luat mașinile și am pornit către Baden-Baden, un orășel situat la poalele munților Pădurea Neagră, renumit pentru faptul că este o stațiune balneară cunoscută. Eram atât de fericită că mă aflu acolo, că mă jucam cu toți cățeii pe care îi întâlneam și intram în vorbă cu stăpânii lor. Am luat masa la o berărie germană unde se aflau și doi chelneri români care s-au bucurat să ne întâlnească, și am luat-o înapoi către casa noastră temporară.

A doua zi am ieșit de sub cupola Germaniei și am mers în Alsacia, Franța, pe drumul vinului, o zonă plină numai cu podgorii frumos aliniate și cu orașe vechi demne de admirație. Am urcat la Mont Sainte Odile, am vizitat mânăstirea de acolo și, când să ne întoarcem la mașini, a început o ploaie torențială de toată frumusețea care ne-a ținut blocați în magazinul de suveniruri. :D Apoi, printre minunatele priveliști oferite de câmpurile de viță de vie, am ajuns în orașul Riquewihr, unde am mâncat mâncare tradițională alsaciană, am vizitat magazinul lui Moș Crăciun, care este deschis pe tot parcursul anului, nu numai în perioada sărbătorilor, și am mâncat macarons de la mama lor. Înainte de a pleca spre case, ne-am oprit în orașul Colmar, capitala vinurilor, și ne-am bucurat de o înghețată și de o plimbare pe străduțele vechi ale acestuia.

În cea de-a treia zi, n-am mai parcurs atât de mulți kilometri, ci ne-am plimbat prin orașul Freudenstadt, cel mai mare oraș din apropierea locului unde eram cazați. Am cumpărat suveniruri, am făcut o plimbare cu trenulețul prin oraș și împrejurimile acestuia, am vizitat biserica evanghelică, am mâncat un șnițel și am băut o bere și seara ne-am retras cu toții la locuința noastră din Lützenhardt.

În a patra zi am mers în Stuttgart, unde am vizitat muzeul Mercedes. Celor cărora le plac mașinile cu siguranță le va plăcea aici! Am urmărit, de-a lungul celor 3h petrecute acolo, evoluția mașinilor Mercedes, istoria lor și a fondatorilor lor. La sfârșit, pe lângă minunata experiență, ne-am ales cu câteva suveniruri și un delicios sandwich cu somon. :D După aceea, am ajuns la Stuttgart Tiepark Wilhelma, adică la Grădina Botanică și Zoologică din Stuttgart, singura de acest fel din Germania. Deși era ora 16:00, ne-am bucurat, printre multe alte animăluțe, de prezența familiei de girafe, care se plimbau în sincron în tot țarcul de parcă repetaseră dinainte, rinocerilor, care arătau ca de tablă, maimuțelor de diferite specii, liliecilor, de care mi-a trebuit ceva curaj să mă apropii (îmi iubesc prea mult podoaba capilară), leneșilor, caprelor de tot felul, păunilor, care umblau liberi pe alei, struților, care râvneau la inghețatele noastre, urșilor care au hotărât că erau prea obosiți să socializeze cu noi și ne-au tratat cu spatele și nu în ultimul rând, păsărilor flamingo, care făceau o gălăgie de numai ciocurile lor se auzeau peste tot. Obosiți fiind, am luat-o, pâșa pâșa, spre casă.

A cincea zi am trecut iarăși granița la vecinii francezi, dar de data asta am fost la Strasbourg, unde am vizitat faimoasa catedrală Notre-Dame a Strasbourgului, cu ceasul astronomic, ne-am plimbat pe frumoasele străzi ale orașului în căutarea unui loc pe numele lui Le Petite France, unde am luat și masa la un bistro francez. Apoi a urmat un mic shopping de suveniruri și nu numai, ziua terminându-se apoteotic cu o vizită la mallul din Strasbourg, bineînțeles. :)) Plănuiam să facem și o plimbare cu vaporașul pe Rin, dar n-am vrut să ne pierdem timpul stând la coada kilometrică care se făcuse. Așa că am renunțat în favoarea altor lucruri mai interesante. În Strasbourg se află și strada București, în cartierul Dunării.

În cea de-a șasea zi, am vrut să punem piciorul puțin și în Elveția, așa că am făcut o excursie în orașul Konstanz sau pe denumirea lui tradițională, Bodensee. Oraș ce este atât german, cât și elvețian datorită lacului Konstanz ce face legătura dintre cele două țări. În plimbarea cu vaporașul pe care am făcut-o, am avut ocazia să admirăm atât partea germană, cat și cea elvețiană, precum și iahturile de lux ce își aveau locurile de parcare în porturile de pe lac. După relaxarea de pe vaporaș, am luat-o iar la picior către Sea Life, aquariumul din oraș, unde am văzut pinguini, broaște țestoase din Galapagos, mini-rechini și toate felurile de pești. Atât pe drumul de dus, cât și pe cel de întors, ne-a prins din nou ploaia torențială, care, la sfârșit, ne-a recompensat și cu un curcubeu. Ziua s-a terminat cu o vizită la mallul din Sindelfingen.

Pentru că în două zile urma să se încheie excursia noastră prin minunata Germanie, următoarea zi, cea de-a șaptea, a fost relativ scurtă. Am vizitat orașul Tübingen, oraș universitar despre care se spune că nu are o universitate, ci că este o universitate. Acesta are în total 85000 de locuitori dintre care 35000 sunt numai studenți. Orășel vechi, străbătut de un râu, cu o catedrală în centru, ce ne-a surprins cu căldura lui, și la propriu și la figurat :))). Aici am mâncat niște clătite delicioase și apoi ne-am îndreptat spre casă pentru că aveam niște bagaje de făcut, din păcate. Seara am mâncat la berăria germană din Freudenstadt și ne-am bucurat de ultima seară împreună cu rudele noastre.

În cea de-a opta și ultima zi, deși avionul decola la ora 14:00, am decis să plecăm foarte devreme și să mai dăm o tură prin Stuttgart, de data aceasta prin centru, pe care marți nu-l văzusem pentru că nu am mai avut timp. Am băut un Iced Caramel Macchiato de la Starbucks, am făcut câteva poze și am plecat către aeroport. La ora 15:00 ora Germaniei am decolat și la ora 19:00 ora României eram deja acasă.

Dragilor, vă mărturisesc că, din multitudinea de țări pe care le-am vizitat, de excursii în care am fost, asta a fost cea care mi-a plăcut cel mai mult! Atât de mult, încât aș putea locui acolo. Sentimentul ăsta a luat naștere din primul moment în care am pășit in Germania și s-a menținut și după ce am ajuns acasă. Chiar dacă am vizitat doar o bucățică, această țară este cu totul specială și dacă aveți vreodată ocazia să mergeți acolo, faceți-o cu toată încrederea. Pe lângă faptul că este cireașa de pe tort a Europei, este o țară cu oameni civilizați, politicoși și responsabili, o țară unde toate lucrurile funcționează, o țară în care toate au orânduirea lor și nimic nu iese din cadru, o țară în care nimic nu se pierde, totul se transformă.

Pentru a putea pune și niște imagini cuvintelor mele, puteți vizualiza fotografiile de pe pagina mea foto http://www.facebook.com/TeodoraNitescuPhotography, albumul Deutschland 2014. 

Mi-ar fi plăcut să vă spun mai multe despre minunata Germanie, dar cred că v-ați plictisit deja citind aici, așa că până la articolul următor vă spun bis bald*, prieteni!

P.s.: probabil că vă întrebați de ce mi-am numit articolul ”la cauciuc prin Germania”. Ei bine, aș fi vrut să-i spun ”la pas”, cum spune expresia, dar pentru că pe parcursul celor opt zile petrecute acolo am făcut 1500 de km, m-am gândit că poate ar fi mai sugestiv ”la cauciuc”. :D

*pe curând