Surplus de opinii

Un ultim articol așa... înainte de o pauză de o săptămână, în care mă voi bucura de o excursie peste hotare și din care voi reveni cu forțe proaspete și multă inspirație. :)

Pe zi ce trece, mă uimește cât de mulți oameni cred că au puterea să-ți schimbe viața. Oameni care nu te cunosc, oameni care nu știu prin ce bătălii ai trecut, oameni care nu știu care sunt circumstanțele în care faci anumite lucruri, oameni care nu-ți știu motivele din spatele anumitor alegeri, oameni care nu au nicio putere asupra ta. Dar ei nu știu asta. Ei cred în continuare că, dacă te au la prieteni pe Facebook, pot să-și dea cu părerea despre tine și despre viața ta. Wrong-o, fellas. Nimeni nu-ți poate influența alegerile, nimeni nu-ți poate schimba viața cu adevărat decât tu.

În fiecare zi mai surprind câte un curajos din ăsta care se decide să-mi țină morală. E amuzant pentru că, in the end, înainte de a mai zice ceva, el e cel care se alege cu o morală și eventual cu un block sau un personal delete dacă morala a fost ”bomboana de pe colivă”.

N-o să vă spun ce m-a făcut să scriu acest articol, nu sunt genul care să beștelească oamenii pe la colțuri (sau prin articole) imediat ce nu mai sunt prin preajmă sau prin lista de prieteni virtuali.

Dar ceea ce pot să vă spun este asta: oamenii despre care nu știm nimic, dacă ne vor binele sau nu, și care, la rândul lor, nu știu nimic despre noi, nu ar trebui să-și bage nasul unde nu le fierbe oala. Părerile cu adevărat importante, de care ar trebui să ținem întotdeauna cont, sunt cele ale persoanelor apropiate nouă. Părinții, bunicii, prietenii adevărați, cei care au fost alături de noi și la bine și la mai puțin bine, cei cu care comunicăm din priviri și din emoții. Ei sunt singurii care ar trebui să aibă puterea să ne schimbe, să ne modeleze. Ei sunt cei care într-adevăr ne cunosc, cu care nu suntem nevoiți să purtăm niciun fel de mască.

That know and treasure our naked souls.

Say cheeeeeese!

V-am promis într-unul din articolele precedente că vă povestesc despre pasiunea mea pentru fotografie. Iată c-a venit momentul.

Plăcerea de a face fotografii a apărut la fel ca plăcerea de a scrie: brusc și dintr-odată.

În vara lui 2013, pe când mă gândeam în ce fel să-mi umplu timpul destinat vacanței, în care nu făceam nimic decât să mă pun la curent cu ultimele noutăți din domeniul Facebook sau să mă bucur de ieșirile cu prietenele mele, am realizat într-o seară că ”îmi place să fac poze”. Adică, știam că îmi place să fac poze, doar albumele foto online erau și sunt și acum (și mai) pline de fotografii care mai de care mai atent selecționate și editate. Doar că, spre deosebire de momentul dinaintea constatării că hobby-ul meu mult căutat poate fi fotografia, pozele erau doar cu mine. Îmi plăcea, de fapt, să mi se facă poze. Si atunci a venit revelația: dar de ce să nu fac și eu poze altor oameni? Sau altor lucruri? Peisaje? Clădiri? Păsări? Animale? Chestii abstracte? Într-un cuvânt (sau mai multe), de ce să nu mă apuc de fotografie?

Totul căpătând astfel o formă, am înștiințat-o pe mama ce am de gând să fac în vara aceea: un curs de fotografie. Din păcate, n-am mai făcut niciun curs nici până în clipa de față, dar în schimb, am pus mâna pe aparatul foto pe care îl aveam atunci, o săpunieră Canon care nu era totuși de lepădat, și am început să-mi testez abilitățile fotografice, primul model fiind, desigur, prietena mea cea mai bună.

Fiind pasionată de tot ce înseamnă tehnologie, în mintea mea începuse să încolțească ideea de a avea un aparat foto profesional. Da, da, din acelea care arată ca niște tunuri în miniatură, masive, impunătoare, cu obiective mari și negre. Iar atunci când prietena mea, Amira, și-a cumpărat unul și m-a lăsat și pe mine să-l testez, eram efectiv ca peștele în apă. Îmi sclipeau ochii și eram doritoare să-i descopăr toate funcțiile și toate secretele. Atunci m-am convins 100% că asta e ceea ce îmi doresc. Desigur că apoi au urmat numeroase ședințe foto în urma cărora deveneam din ce în ce mai pasionată.

După câteva luni, a venit și primul meu DSLR: Nikon D3100. Roșu! Nu sunt prea multe exemplare roșii, să știți. Majoritatea îl cumpără negru. Entry level bineînțeles, pentru că nu voiam să-mi prind urechile într-un aparat mai sofisticat, pe alea le lăsăm pentru mai târziu. Am început, încetul cu încetul, să învăț câteva din regulile cele mai importante ale fotografiei, să îmi cumpăr cărți care să mă ajute să-mi îmbunătățesc tehnica și, bineînțeles, să descopăr tainele Photoshopului. Apoi a urmat și pagina de pe Facebook și cât mai multe cadre.

Și de aici a început magia. Cei care se bucură de această pasiune știu despre ce vorbesc, momentul acela în care găsești cadrul perfect, în lumina perfectă, setezi aparatul și, în cele din urmă, apeși declanșatorul și bam! momentul e capturat definitiv într-o chestie micuță, dar cu impact mare, căreia îi zice ”fotografie”. Și e a ta, realizată de tine, îți aparține și poți să redai acum oricând emoția din momentul acela, doar apăsând un buton. Desigur că unele fotografii vor ieși mai bune, altele mai puțin bune, dar de asta există cărți, oameni care să-ți împărtășească din experiența lor și, of course, Google. :))) Ca să învățăm. Nimeni nu s-a născut învățat și în fiecare zi, indiferent de vârsta și experiența pe care o ai, înveți ceva nou. Dacă vrei și ești deschis informațiilor.

Ei bine, cam atât am avut de zis despre hobby-ul meu. Bine, aș putea să vă vorbesc până mâine dimineață despre asta, dar sunt sigură că n-ați avea răbdare să citiți atâta. Până la următorul articol... enjoy the lecture! 

P.s.: pe pagina mea de Facebook, Teodora Nitescu Photography, puteți admira unele dintre cele mai bune cadre ale mele de până acum. Poate dați și un feedback mic pe acolo. :D

Fifty Shades of... Who??

Probabil că ați auzit că de la o vreme a început nebunia cu ecranizarea primului volum din Fifty Shades of Grey. Acesta va avea premiera anul viitor, de Valentine`s Day (ha!).

Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, în cele trei romane de tough love ale lui E. L. James (da, sunt trei, nu doar unul) este înfățişat un domn respectabil pe nume Christian Grey, foarte frumos şi foarte bogat, care obişnuieşte să-şi transforme iubitele în supuse. Cred că aveți destulă imaginație cât să vă dați seama că nu stătea cu bățul pe ele ca să şteargă mai bine praful sau să pună mai multă sare în mâncare.

În altă ordine de idei, romanele sunt scrise foarte bine, firul acțiunii este foarte bine pus la punct, personajele frumos conturate şi nici de suspans nu duc lipsă. Sau de oarece detalii puțin prea picante pentru anumite categorii de vârstă.

În ceea ce priveşte filmul, încă mai am destul de mult timp până să aflu cât de bine sunt redate detaliile din carte, dar am găsit deja un motiv pentru care ştiu că n-o să mă bucur aşa tare de el: Jamie Dornan. Exact, vorbesc de actorul ales pentru a-l interpreta pe fermecătorul Christian. În carte, Christian este cel mai fermecător bărbat pe care ți l-ai putea imagina, inteligent, şarmant, cu muşchi bine conturați, ochi cenuşii şi păr castaniu. Întruchiparea perfecțiunii, visul oricărei femei... ok, e cazul să mă opresc. :)))

Ştiu că în lumea reală nu există perfecțiune, dar actorul ales pentru a juca acest rol pare mai degrabă un familist convins, ce nu e în stare să spună nici măcar "Şezi!" unui cățel. S-ar potrivi mai degrabă într-un rol de vampir vegetarian (că tot sunt la modă filmele şi serialele cu vampiri) sau într-o comedie/dramă. Oare sunt singura dezamăgită de alegerea acestui personaj? Volumul este un bestseller, cred că a fost citit de jumătate din populația de tineri de pe acest glob, şi totuşi, în ochii mei, au pornit deja cu stângul.

Cu toate astea, dacă până acum aşteptam cu sufletul la gură filmul, acum nu a mai rămas decât curiozitatea, care va fi satisfăcută pe data de 14 februarie 2015.

Until then, don`t judge a book by its movie, enjoy the books, because there is a chance they`re probably much better than the movies!

Intro

Deci, să vă povestesc. Știu, știu… nicio frază nu începe cu “deci”, mai ales un articol proaspăt și “cald”, cel puțin în mintea mea. Deocamdată.

De câteva săptămâni mă gândesc să mă apuc să scriu. Ce, încă nu știu, probabil mici articole despre aspecte din viața mea. Probabil o să spuneți “alta care se apucă de scris articole pe blog...” și o să vă dați ochii peste cap. Poate că așa voi fi, una dintre multele persoane care își fac blog și care postează acolo articole. Poate că nu voi fi cu nimic mai diferită față de ceilalți. Sau poate că da. Dar de la o vreme tot simt nevoia să-mi aștern gândurile pe o coală albă, chiar daca e una din Microsoft Office.

Mă pricep la vorbe, nu pot să neg, dar parcă atunci când le spun în scris sună altfel decât atunci când le scot pe gură. Cred că aerul ăsta de mister al scriitorilor modifică ceva pe traseul minte-corzi vocale. Multe dintre gândurile mele nu ajung la destinație, se opresc acolo unde le e locul, aici sus. Am decis, totuși, să le ofer un loc de desfășurare altul decât cei patru pereți ai minții mele...

Știu că am zis că mă gândeam la asta de ceva vreme încoace, așa și e, dar parcă totul era așa într-o stare pasivă... Cum a devenit ideea asta activă? Așa... din senin. M-am suprins într-o zi că îi scriam un mesaj lui Cabral pe pagina lui web despre cum s-o împace pe iubita lui soție după ce făcuse o boacănă, zice el, de zile mari. Și cuvintele parcă veneau ele fără să le chem. Și mi-am zis “De ce n-ar veni mai des? Ia să încerc, poate cine știe, chiar îmi iese ceva mai mult decât o adunătura de cuvinte.”

De ce vreau sa scriu? Hmm...

...

Pentru că simt că m-ar calma, că m-aș simți mai liberă, ca păsările care evadează din cușcă. Pentru că nu o fac doar pentru că e la modă, trebuie să ai și despre ce să scrii, nu ce ai mâncat la prânz sau cu cine te duci în club diseară. Astea le lăsăm pentru pereții de pe Facebook, care se pare că sunt din ce în ce mai încărcați de asta. Le-ar trebui niște lavabilă proaspătă. Dar despre asta vorbim mai târziu. Și de ce să desconsider sau să ignor înclinația asta pentru artă? Până la urmă, orice om ar trebui să găsească un aspect din viața lui pe care să-l transforme în artă. Chiar dacă e unul mai neplăcut. Din ceva negativ mereu trebuie să găsim mereu și ceva pozitiv. Binele din rău. Partea plină a paharului. Răsăritul după noapte. Da, știu, sunt o optimistă incurabilă. Dar arta înfrumusețează sufletul, fie că apelăm la scris, la fotografie (ceea ce am și făcut deja, dar despre asta vorbim și mai târziu), fie la pictură, desen, împodobit pereți cu graffitti-uri sau realizat bijuterii din fimo, arta este o formă de exprimare. Și ce e mai concret decât scrisul? E chiar acolo, negru pe alb. Sau alb printre negru.

Mă gândesc acum dacă mai am ceva să vă împartășesc cu ocazia primului meu articol. Hei, ia uite! Alt gând extras dintre sinapsele mele foarte active (pun pariu că v-ar plăcea să știți chiar tot ce trece prin mințișoara asta, nu-i așa?) și asternut aici. Hai că sunt pe drumul cel bun.

P.S.: probabil că ar trebui să arunc cu o sticlă de șampanie, ceva, dar, hei, eu nu sunt vapor. :D Și plus de asta, cred că monitorul ăsta n-ar rezista la asemenea șoc. O să arunc un pahar de vin roșu pe gât mai târziu nițel.