Cum ne albim dinții acasă

Încă de când eram mică mă uitam cu admiraţie la vedetele de pe la tv şi nu numai, la dantura lor perfectă. Şi acum fac asta, dar măcar acum ştiu că a avut loc o anumită intervenţie destul de intempestivă pentru a căpăta dinţii ăia frumoşi aşa.

Când eram mică nu prea aveam eu grijă de dinţii mei, aveam destul de multe carii, când eram la ţară, tata trebuia să-mi lipească afişe pe oglinzi ca să-mi amintesc să mă spăl pe dinţi :)))), dar din fericire, când m-am făcut mai mare, problemele s-au rezolvat. Natura m-a înzestrat cu nişte dinţi relativ drepţi, spun relativ pentru că de curând toate măselele mele de minte au decis să-şi facă apariţia în acelaşi timp şi-atunci s-a mai îngustat spaţiul de desfăşurare a celorlalţi dinţi, dar nah, sperăm că vor zbura curând (auch…). Forma lor nu prea mă încântă, fiind destul de micuţi, dar defilăm cu ce-avem.

Şi nu de foarte mult timp mi-a încolţit ideea de albire. Ba chiar am fost şi la dentist şi când am aflat scorurile, am lăsat-o moartă. Dar continuam să visez la nuanţa aia frumoasă de alb…

Aşa că m-am apucat eu să fac nişte research şi am descoperit aşa-numiţii plasturi de albit dinţii. Am căutat şi eu tot felul de opinii and stuff, unele erau pozitive, altele negative, ca de obicei, dar rezultatele celor care folosiseră erau chiar vizibile aşa că am decis să încerc.

Am intrat pe site, am dat comanda şi am aşteptat cu sufletul la gură să ajungă. Plasturii se numesc 3D Crest Whitestrips, am să vă las un link la final de unde puteţi să-i comandaţi, împreună cu nişte poze clarificatoare.

 So, a venit şi cutia cu plasturi, eu mi-am comandat varianta cea mai mild, de 9% concentraţie de peroxid, dat fiind că nu mai folosisem până acum. Am făcut o poză înainte, ca să pot să documentez procesul, şi am aplicat primul set de plasturi. În varianta Vivid, ei vin câte doi in fiecare pacheţel, folosindu-se pentru 12 zile, adică un total de 24 de benzi. O bandă mai lungă pentru dinţii de sus şi o bandă mai scurtă pentru cei de jos. Destul de late pentru dinţii mei mici, aşa că excesul l-am lipit pe partea interioară a dinţilor.

Plasturii trebuie purtaţi câte 30 de minute în fiecare dintre cele 12 zile, de preferat fără vreo pauză semnificativă, nefiind deloc indicat să depăşiţi cele 30 de minute. La contraindicaţii scrie inclusiv in prospect de sensibilitatea dentară, care este binecunoscut că apare de obicei la orice tratament de albire a dinţilor, fie că o faci acasă, fie că o faci la cabinet. Dar asta depinde foarte mult şi de fiecare persoană în parte. Eu, de exemplu, am observat o uşoară sensibilitate şi la dinţii de sus şi la cei de jos, încă din a doua zi de purtare, dar nu era supărătoare aşa că am continuat să-i folosesc. În prospect scrie că dacă este supărătoare, să întrerupi, să aştepţi să treacă şi apoi să continui. Nu a fost cazul la mine, dar din nou, depinde de fiecare, de felul în care tolerează substanţa.

Este bine să nu mâncaţi sau să beţi lichide în timp ce aveţi plasturii pe dinţi, de asemenea este indicat să nu vă spălaţi pe dinţi imediat înainte sau după ce îi utilizaţi, pentru ca ei să-şi facă mai bine efectul. Dacă decideţi să-i folosiţi, veţi vedea că după ce daţi benzile jos, rămâne gel din acela pe dinţi, pe care îl puteţi da jos simplu clătind dinţii. Nu de alta, dar este destul de astringent la limbă.

Plasturii trebuie să se lipească cu uşurinţă de dinţi şi trebuie să-i puteţi da jos cu aceeaşi uşurinţă. Ei trebuie aşezaţi bine pe forma dinţilor, ca să fiţi siguri că se albesc uniform. Eu nu am experimentat probleme cu gingiile de la gelul acela, dar din nou, depinde de toleranţa voastră. Dacă nu-i suportaţi, întrerupeţi tratamentul fără să mai staţi pe gânduri.

După cum spuneam, eu am comandat varianta Vivid, ce costă în jur de 180 de lei. Partea bună la site-ul de unde am luat eu este că poţi comanda şi la bucată, nu este neapărat obligatoriu să iei seturile oferite de ei.

Am să vă las şi nişte poze ce vorbesc de la sine, mai ales cele înainte – după. Eu sunt chiar mulţumită de rezultat, se vede clar diferenţa. Nu este albul acela imaculat, pentru că şi concentraţia de 9% este destul de mică şi pentru că nu prea este indicat albul de vedetă, ca să zic aşa.

În ceea ce priveşte smalţul, ei spun că nu este afectat. Acum… numai un dentist ne poate spune dacă, după folosirea lor, smalţul a păţit ceva sau nu. Eu nu am experimentat apariţia acelor puncte albe de pe dinţi, despre care am citit că pot apărea după folosirea plasturilor.

Una peste alta, eu recomand plasturii, se vede că nu e bullshit şi că într-adevăr albesc dinţii, sensibilitatea dispărând şi ea complet încă din timpul folosirii lor. Este o investiţie bună atunci când nu vrei să arunci milioane bune pe albirea dinţilor la un cabinet stoma. Plus că faci asta din confortul casei tale, fără să trebuiască să faci drumuri peste drumuri.

Vă las aici un link către site-ul de unde am luat eu plasturii, iar pentru alte detalii ştiţi unde mă găsiţi. Cius!

La pas prin Londra

Săptămâna trecută am petrecut patru zile minunate în unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei şi ale lumii, Londra! După ce am planificat cu atenţie excursia, am pus la punct ultimele detalii, iată că venise şi momentul plecării!

Avionul de dus a avut ora de plecare foarte devreme, la 7 dimineaţa, iar cel de întoarcere la 9 şi jumătate seara, ora Londrei, adică 11 şi jumătate, ora României. Londonezii sunt cu 2h în urma noastră. Aşadar am avut parte de patru zile pline, de dimineaţa până seara de plimbare prin Londra, de care am profitat la maximum.

De obicei, când scriu articole cum e ăsta, vă povestesc ce am vizitat şi care a fost programul fiecărei zile, dar acum voi face puţin diferit, ca să puteţi urma mai uşor firul poveştii. Şi o să profit de ocazia asta şi o să vă dau un hint pentru cei care urmează să viziteze Londra. După cum bine ştiţi, Londra este ticsită de obiective turistice, dacă ţi-e dor de ducă şi te mănâncă tălpile încât pleci dimineaţa la 9 şi te mai întorci la hotel seara la 9, atunci vă recomand minunatul London Pass. Îl găsiţi sub exact această denumire pe Google, îl puteţi comanda şi plăti online şi puteţi alege fie să vă vină acasă prin curier, contra unei sume extra de 7 lire, fie îl puteţi ridica chiar din Londra, de la minisediul lor din Trafalgar Square, fără să mai plătiţi nimic în plus.

Şi acum să vă povestesc care e treaba cu cardul ăsta. London Pass este, cum îi spune şi numele, un pass cu care puteţi vizita aproape tot ce se poate vizita în Londra, gratis şi fără să staţi la cozi. Când zic gratis, mă refer la faptul că odată ce aţi cumpărat cardul şi mergeţi cu el la diferitele obiective turistice, intraţi fără să mai plătiţi absolut nimic, iar dacă e coadă la intrare, puteţi intra fără să mai aşteptaţi. Este o găselniţă care nouă ni s-a părut foarte mişto. Noi am stat patru zile în Londra şi am luat London Pass pe trei zile care a costat 105 lire, preţ în care am avut inclus şi un Oyster Card de 25 de lire. Oyster Cardul este un card reîncărcabil pentru transportul în comun, pe care îl poţi lua şi separat din ghişee, dar turişti fiind, cei de la London Pass vor să ne facă treaba mai uşoară şi ni-l oferă ei deja încărcat cu suma de care ştiu ei că este consumată, de obicei, în decurs de trei zile. Este foarte profitabil, atât în ceea ce priveşte vizitatul, dar şi transportul, având în vedere că un abonament pe o zi costă 12 lire, iar preţurile pentru obiectivele turistice sunt destul de piperate.

Well, and now let me walk you through our amazing days in London! :)))

În prima zi, am aterizat la 8 a.m. ora Londrei pe aeroportul Luton, ziua noastră începând cu aşteptatul. Am aşteptat 15 minute să vină băieţii cu scara ca să putem coborî şi noi din avion, că deh erau cam ocupaţi. Apoi am aşteptat încă vreo 40 de minute ca să ne primim bagajele. Eram puţin stresaţi pentru că la 9 încă mai aşteptam bagajele şi noi la 8:35 aveam bilete la autocarul care urma să ne ducă de la aeroport în oraş. Din fericire, am putut urca în autocarul de 9:45 cu aceleaşi bilete, nemaifiind nevoiţi să luăm altele. O să vă povestesc mai târziu şi despre posibilităţile pe care le aveţi când vine vorba despre transferul aeroport-hotel-aeroport, indiferent de aeroport.

Într-un final am ajuns în jurul orei 11 la hotel, dar pentru că era destul de devreme pentru a face check-inul, ne-am lăsat bagajele şi am plecat către centrul oraşului. Pentru că noi optasem pentru ridicarea London Pass-urilor direct din Londra, prima oprire a fost aproape de Trafalgar Square, unde era ghişeul respectiv, destul de aglomerat de altfel. Apoi am mers la un restaurant din apropiere şi-am mâncat, că eram lihniţi de foame. Între timp, a plouat, a ieşit soarele, am murit de cald, apoi de frig, apoi a plouat iar, şi tot aşa. Vremea în Londra este foarte instabilă, puteţi avea parte de cele patru anotimpuri într-o singură zi.

Ne-am plimbat puţin prin Trafalgar Square, prin ploaie pentru că umbrelele le lăsasem, bineînţeles, în bagaje, apoi am dat de un bulevard care dădea exact la Buckingham Palace. Fiind vreme urâtă, era cam pustiu, dar am profitat de ocazie că nu mai ploua şi am făcut câteva poze. Apoi am decis să mergem spre Westminster, aşa că am luat-o uşurel pe jos până când am dat cu nasul de Big Ben. Deja când am ajuns acolo, ieşise soarele şi se făcuse cald, dar în timp ce căutam Westminster Abbey, a început iarăşi să plouă. Am vizitat Westminster Abbey şi parcul cu statui din faţă şi am decis să mergem să vizităm Muzeul de Ştiinţă şi Muzeul de Istorie Naturală. N-am avut timp decât de cel de Istorie Naturală pentru că se făcuse deja destul de târziu şi venise ora de închidere. Ne-am mai plimbat puţin prin oraş, am mâncat ceva şi am pornit spre hotel. După mai bine de 12h de mers pe jos, mă dureau picioarele atât de tare încât a trebuit să mă descalţ şi să merg, efectiv, desculţă prin oraş şi prin restaurant.

A doua zi, odihniţi şi cu forţe proaspete, am plecat spre Hyde Park, cel mai mare parc din Londra, ne-am plimbat pe câteva alei, am băut ceva bun la o cafenea şi am pornit spre London Zoo, unde ne-am întâlnit cu girafele, maimuţele, liliecii, leneşul şi tot felul de păsări. N-am plecat de acolo fără să luăm nişte suveniruri bineînţeles. Drumul către Grădina Zoologică se făcea prin alt parc, Regent's Park, la fel de încântător ca Hyde Park. După Grădina Zoologică, am pornit spre stadionul celor de la Arsenal, unde am avut parte de o privelişte minunată de la Tribuna Oficială spre întreg stadionul liniştit şi gol de altfel, am tras cu ochiul şi la vestiare, atât la cele pentru gazde, cât şi la cele pentru oaspeţi. Nu prea le am eu cu fotbalul, dar vă spun că mi-a plăcut la nebunie. După ce am terminat cu stadionul, am plecat spre British Museum, dar am ajuns prea târziu şi nu am mai putut intra, aşa că am mâncat un burger absolut delicios şi am plecat spre London Eye. Deja se întunecase, aşa că priveliştea pe care am avut-o a fost de vis! Şi culmea, pentru că anul acesta este Campionatul Mondial de Rugby, şi toate capsulele aveau câte un steag pe ele, noi am nimerit în capsula cu steagul României. Ha! Am mai petrecut puţin timp pe străzile din apropiere şi ne-am retras către hotel.

A treia zi, pentru că deja expira London Pass-ul, am profitat la maximum de el şi ne-am setat un target de cinci obiective de vizitat pe care l-am atins cu succes. Am mers la 11 la Buckingham Palace la schimbarea gărzii, dar nu înainte de a ne odihni puţin şi a ne bucura de soare pe şezlongurile special amenajate din Green Park. Nu am zăbovit prea mult la Buckingham pentru că acţiunea se desfăşura mai mult înăuntrul curţii şi nu prea puteam vedea ce se întâmplă fiind foarte aglomerat, dar am văzut gardienii din fanfară cum defilau bătând din tobe, cu costumele roşii şi renumitele căciuli înalte până la cer. :))) Am luat metroul şi am pornit către ceea ce credeam noi că era un soi de muzeu, dar s-a dovedit a fi doar un minunat magazin, pe patru etaje, numit M&M's World! Eram ca peştele în apă, aş fi luat tot ce vedeam cu ochii, dar m-am mulţumit cu o mascotă a lui Roşu, o pungă de bomboane şi o păturică cu M&M's :D.

Am plecat apoi spre Imperial War Museum, plimbându-ne curioşi printre vestigiile şi poveştile din timpul războaielor, precum şi cele din timpul Holocaustului… După IWM, am pornit către minunatul Tower of London, unde am avut noroc să dăm peste un tur cu ghid foarte haios, care ne prezenta istoria într-un mod foarte amuzant prin care se asigura că o vom ţine minte, tur la care ne-am alăturat şi noi. Din păcate, nu a durat foarte mult, dar noi am continuat să ne plimbăm şi să vizităm şi restul. Am văzut armurile lui Henry al VIII-lea, dar şi sclipitoarele bijuterii ale coroanei. Am vrut să vizităm şi Tower Bridge şi HMS Belfast, nava de război din apropiere, dar iarăşi nu am ajuns la timp, aşa că am hotărât să mergem într-o plimbare cu vaporaşul pe Tamisa, dus-întors, de la Tower Pier la Westminster şi înapoi. Deja se făcuse seară, aşa că am căutat repede un restaurant şi am mâncat tradiţionalul fish and chips şi, of course, bere! Surpriza a fost că în restaurantul unde am mâncat două dintre chelneriţe erau românce! Ne-am bucurat când am auzit că cele două-trei zile care trecuseră de când ajunsesem noi au fost cele mai călduroase zile pe care le avusese Londra toată vara! Luasem soarele după noi, la propriu, pentru că în ultima zi, când ne pregăteam de plecare, a început iar să plouă… şi-a plouat… şi-a tot plouat…

În ultima zi, cea de-a patra, am făcut check-outul, ne-am lăsat bagajele din nou la hotel, şi am plecat la plimbare. Am vizitat Muzeul de Ştiinţă şi British Museum şi pentru că mai aveam ceva timp on our hands, am mers pe Oxford Street la puţin shopping :D. Începuse ploaia zdravăn şi nu mai aveam nici prea mult timp la dispoziţie după 2h de shopping, aşa că am mâncat repede ceva, ne-am întors la hotel după bagaje, şi la ora 6 p.m. eram în staţie, aşteptam să vină autocarul care ne ducea la aeroport. La 7:20 eram deja la check-in, totul a mers foarte repede pentru că era cam gol pe acolo, şi apoi nu ne mai rămăsese decât să aşteptăm să ne urcăm în avion.

Înainte de a pleca, am primit sfaturi şi ponturi de la prieteni care mai fuseseră prin Londra, de genul că mâncarea e scumpă, că Londra în general e foarte scumpă. Poate am fost noi norocoşi, dar am mâncat cu 25-30 de lire două persoane. În opinia mea, super ok. Şi preţurile în general sunt ok, dacă ştii spre ce să te orientezi. Am fost avertizaţi să ajungem în aeroport cu mai mult de 2h înainte, pentru că este foarte foarte aglomerat. Well… după cum v-am povestit mai sus, aeroportul era gol. Posibil şi din cauza faptului că era extrasezon, dar chiar şi aşa, extrasezon în Londra?! There's no such thing! :)))

De asemenea, am fost informaţi că este foarte complicat să mergi cu metroul în Londra. De unde… A fost atât de simplu că am rămas chiar uimită! Erau indicatoare peste tot, către ieşiri, către alte linii sau către obiectivele turistice. Era suficient să urmezi instrucţiunile şi ajungeai unde voiai fără nici un fel de problemă. E drept că, dacă voiai să schimbi magistralele, trebuia să urci vreo trei scări normale şi vreo două rulante şi să parcurgi vreo trei culoare, îţi lua o veşnicie, dar până la urmă ajungeai. Având în vedere că metroul lor este cel mai vechi din lume şi este construit pe foarte multe nivele, este de aşteptat să parcurgi aşa mult de la o linie la alta. Spre deosebire de metroul de la noi, din Bucureşti, trebuie să validezi cartela atât la intrare, cât şi la ieşire. Şi, de asemenea, metrourile sunt mai micuţe ca lăţime decât ale noastre. Staţiile sunt marcate la suprafaţă cu binecunoscutul simbol, un cerc roşu, cu o linie albastră la mijloc, pe care scrie şi numele staţiei. Cu autobuzele nu am mers, aşa că nu pot să-mi dau cu părerea despre ele, dar din afară păreau foarte haioase şi interesante. Populaţia londoneză este foarte amestecată, puteai întâlni foarte mulţi negri, indieni şi asiatici, dar nu puteai să-ţi dai seama care sunt turişti şi care nu. Mai auzeam din când în când şi câte o frază în română. Ceea ce mi-a plăcut mult la metrou este că, deşi fiecare magistrală îşi are capetele ei, are şi numele ei propriu. Aşa cum la noi magistralele se numesc M1, M2 şamd, acolo se numesc Jubilee, Metropolitan, Circle, District, Northern, etc, ceea ce te ajută să identifici mai uşor traseul.

Vă spuneam mai devreme că o să vă povestesc despre transferul de la aeroport la hotel şi înapoi. Well, există mai multe variante: taxi, dar costă foarte mult, de ordinul zecilor bune de lire, autocar sau tren. Pentru tren trebuie să faci joncţiunea la o gară din apropiere, în cazul nostru era gara din Luton, unde ajungeai cu un autobuz. Dar noi am preferat autocarul, numit EasyBus, dar există şi National Express. Din câte am observat, cursele de EasyBus sunt deservite şi de autocarele de la National Express. Există curse la orice oră posibilă, iar biletele le puteţi cumpăra cu cardul de pe site-ul EasyBus, având şi mai multe staţii, puteţi alege staţia cea mai apropiată de locul în care vreţi să ajungeţi. Pe noi ne-au costat 18 lire de persoană, dus-întors, cu staţie la 3 minute de hotel. Excepţie face aeroportul Heathrow, care are linie de metrou directă de la aeroport în centrul oraşului.

Londra este oraşul perfect, cel puţin în perioada în care am fost noi :))). Nu este nici prea cald, nici prea frig, nici prea aglomerat, dar nici gol. Are un aer vintage pe care greu îl găseşti în altă parte a Europei. Găseşti absolut toate culturile şi toate popoarele, cartierele sunt ticsite de căsuţe cu specificul lor englezesc şi chiar şi atunci când plouă, nu ai cum să te întristezi pentru că plouă, eşti în Londra! Londra n-ar fi ea fără puţină ploaie!

Realizez că m-am lungit inadmisibil de mult cu articolul ăsta, o să staţi aici până mâine şi o să citiţi. :))) Dar trebuie să recunosc că excursia asta a fost una dintre cele mai reuşite de până acum! Mai am o grămadă de lucruri să vă spun, dar o să mă opresc aici deocamdată. Cine are nevoie de tips&tricks pentru Londra, feel free to ask!

And remember: a bad day in London is still better than a good day anywhere else!

La cauciuc prin Germania iarăşi

Iată că prima vacanţă pe anul ăsta s-a dus mai repede decât ne-am aşteptat, dar putem spune că ne-am bucurat de ea din plin. Chiar dacă anul trecut am ales tot Germania pentru a ne petrece vacanţa, anul ăsta a avut noutăţile lui. Şi ce mai noutăţi! Am ales un traseu absolut minunat, din vestul Germaniei, prin oraşele mai mici şi mai mari de pe malul Rinului, pe care le-am explorat până la epuizare.

Itinerariul excursiei a semănat cu cel de anul trecut, până într-un anumit moment. Avion la 7 dimineaţa până la Stuttgart, închiriat maşină, pornit la drum. Dar la alt drum.

Am plecat de aici, de la 40 de grade Celsius şi caniculă, şi am ajuns în Stuttgart, la 15 grade Celsius, frig şi ploaie. Inutil să spun că, îmbrăcată fiind cu o rochiţă subţirică şi geacă de blugi, am dârdâit de frig. Şi anul trecut când am aterizat a fost friguţ, dar apoi s-a încălzit. N-a fost să fie…

N-am zăbovit prea mult, am luat maşinile şi am pornit către locul în care urma să dormim în prima noapte, un orăşel micuţ de pe malul Rinului, numit Sankt Goar, dar pe drum ne-am oprit să mâncăm în Rudesheim. Dat fiind că unora dintre noi ne era foarte frig (ha!) şi, de asemenea, pentru că ploua, şi eram şi obosiţi de pe drum, am pornit spre hotel, un hotel micuţ, dar primitor. Ne-am odihnit puţin şi seara am ieşit la cofetărie să mâncăm o prăjitură. Aţi fi surprinşi, dar nemţii, spre deosebire de noi, şi-au păstrat tradiţia de a merge într-un anumit loc pentru a mânca strict o prăjitură. Ceea ce nu ne-a displăcut absolut deloc! :))

A doua zi, ne-am strâns bagajele şi am pornit spre locul unde urma să stăm şase zile, dar pentru că zona în care am stat şi în care ne-am plimbat era ticsită de castele, mai mici şi mai mari, ne-am hotărât să vizităm trei dintre ele, Liebenstein şi Sterrenberg, aflate într-o localitate numită Kamp-Bornhofen, care erau cam închise, dar tot am dat o tură prin curte, unde am şi descoperit minunatele panorame pe care le ofereau, şi bineînţeles, am făcut poze, şi castelul Marksburg, din oraşul Braubach, unde am avut parte de un tur în limba engleză, cu ghid, dar nu înainte de a mânca, of course, o prăjiturică… mică… bine, nu chiar atât de mică. După ce am plecat de la castele, ni s-a făcut foame aşa că următoare oprire a fost în Boppard, unde am luat câteva suveniruri şi am mâncaaaat. Cu burţile pline, am pornit spre Bacharach, localitatea unde urma să ne cazăm pentru următoarele cinci nopţi.

A treia zi, am pornit spre Bonn, fosta capitală a Germaniei, unde am vizitat casa lui Beethoven, ne-am plimbat pe străzile oraşului, ne-am savurat sandwichurile cu cârnaţi şi muştar şi casoletele cu zmeură (cea mai bună zmeură pe care am mâncat-o vreodată!!), ne-am luat maşinile şi am luat-o către Koblenz, un alt oraş din apropierea Bonn-ului, unde am traversat Rinul cu telegondola către o fortăreaţă. Acolo am dat peste o expoziţie de figurine Playmobile, unele dintre ele în mărime naturală, foarte haioase, cu care am făcut şi poze. Am mâncat la un restaurant de pe malul Rinului şi am plecat înapoi spre apartamentul din Bacharach.

A patra zi, am ieşit puţin din graniţele Germaniei şi am vizitat Luxemburgul, fiind la numai 2h de mers cu maşina de locul unde stăteam, ar fi fost şi păcat să nu mergem acolo. Deja începuse să se încălzească binidităt, aşa că am profitat de soare şi de vremea bună şi am făcut turul oraşului cu un doubledecker wannabe :))). Ne-am plimbat puţin prin centrul oraşului, am mâncat şi am pornit spre Trier, cel mai vechi oraş din Germania. Ne-am limitat la a ne plimba pe străzile oraşului pentru că am ajuns prea târziu şi toate magazinele erau închise. Am băut un cappuccino şi am pornit spre „casă”.

În cea de-a cincea zi, am mers la Mainz, un alt oraş de pe Rin. Acolo am vizitat domul din Mainz şi muzeul Gutenberg, tipograful german, renumit pentru contribuţia lui la tehnologia tipăririi. Am decis să ne întoarcem mai devreme la Bacharach şi să luăm masa la restaurantul grecesc din oraş, unde am băut ouzo şi am mâncat cel mai bun miel ever!

A şasea zi am plecat spre Koln, unde aveam în plan să vizităm foarte multe lucruri, dar din păcate nu ne-a ajuns timpul. Aşa că am văzut domul din Koln, una dintre cele mai mari şi mai maiestuoase clădiri de acest gen din Europa, fiind cel mai mare din Europa de Nord. Aici se află moaştele celor Trei Magi. Apoi am mers la muzeul de ciocolată, unde am aflat din ce zone ale lumii provine materia primă pentru deliciosul desert pe care îl savurăm cu atâta plăcere, de la mic la mare. Am luat parte şi la procesul de fabricare şi ambalare a ciocolatei, iar la sfârşit, bineînţeles, nu puteam pleca fără o sacoşă plină de ciocolată care mai de care mai felurită. După ce ne-a plouat în gură pe lângă atâta ciocolată, am fugit repede să prindem vaporul care pleca în plimbare pe Rin. Cu ocazia asta ne-am odihnit puţin şi am privit cu curiozitate spre clădirile, vechi sau moderne, de pe malul fluviului. Cum ne-am dat jos de pe vapor, am şi dat nas în nas cu un restaurant care ne îndemna să-i ocupăm scaunele. După cum bine puteţi observa, nimic nu s-a făcut fără o porţie buuuună de mâncare! După ce ne-am umplut stomacurile, am luat-o la picior prin centrul foarte aglomerat al oraşului, am făcut puţin shopping, am băut o cafea şi am mâncat o prăjitură şi am pornit spre Bacharach pentru că deja se făcuse destul de târziu şi aveam şi bagaje de făcut. Voiam să vizităm şi muzeul parfumurilor şi grădina zoologică şi să mergem şi cu autobuzul cu etaj prin oraş, dar nu am avut timp…

În cea de-a şaptea şi, aş putea spune, ultima zi de plimbare, am vrut să vizităm şi Frankfurt, dar am votat de comun acord că suntem prea obosiţi să mai facem asta, aşa că ne-am luat bagajele şi adio de la Bacharach şi am plecat spre oraşul unde şi anul trecut ne-am petrecut o bună bucată de vreme şi anume Freudenstadt. Am dormit în noaptea aceea la rudele noastre stabilite acolo, urmând ca a doua zi, la 6 dimineaţa, să plecăm spre aeroportul din Stuttgart. La 9 a decolat avionul, iar noi la 13:30 deja eram acasă.

În plimbarea de anul ăsta prin Germania am făcut puţin slalom prin vreo patru landuri, însumând aproximativ 1700 de km făcuţi numai cu maşina. Zona pe care am ales să o vizităm, din vest, era plină de castele şi de case frumos colorate, dar care nu te zgâriau pe ochi când le priveai, şi nu în ultimul rând, podgorii şi podgorii întinse cât vedeai cu ochii, pe toate dealurile, nu conta ca panta era de aproape 45 de grade. Stăteam la un moment dat să ne gândim cum naiba or culege şi or stropi viile alea, dar ne-a luat ameţeala numai gândindu-ne aşa că am renunţat. Vremea a ţinut cu noi până la urmă, aşa că nimic nu a lipsit pentru o vacanţă perfectă!

În curând, vor urma şi multe multe poze, nu atât de multe ca anul trecut, dar suficiente cât să surprindă minunăţiile ce le-am văzut. Şi acum, cum ar zice nemţii, ciuuuus!!

P.S.: poza reprezintă o părticică miiiiică din câte am vizitat, şi anume, priveliştea pe care am avut-o de la fortăreaţa din Koblenz, la care am urcat cu telegondola care se vede şi ea în poză.

Furtul de conţinut – ce este şi cum acţionăm dacă ni se întâmplă

Seara trecută dădeam un scroll mic pe Facebook înainte de culcare şi dau peste un articol scris de o fată, nu ştiu cine e, nu o cunosc, dar articolul începea cam aşa:

„Băi, eu sunt invidioasă pe bărbaţi. Mi-e ciudă când îi văd că se trezesc dimineaţa şi-n 5 minute sunt gata de plecare pentru că ei nu trebuie să se spoiască cu fond de ten Lumiere Active Rejuvenesse Hybrid SPF 16 Matifiant Hidratant Colorant Exasperant Iritant Deloc-important, să-şi facă genele (apropo, voi aţi observat ce gene lungi şi întoarse au aştia??? Mizeriile!!!), să îşi pudreze nasul, să îşi pună protej-slip cu aromă de ocean în spume şi levănţică proaspăt culeasă din Etiopia şi nici să-şi repare cearcănele cât găleata cu un şpaclu de concealer.” *** etc

Ştiam că l-am mai citit undeva şi nu pe un blog, ci într-o carte. Aşa că am făcut puţin research. Articolul citit de mine aseară, care cică aparţine acelei domnişoare, este, de fapt, furat! Da, furat. De pe blogul Dianei cu Vanilie, Dianei Sorescu, care, din nefericire, nu se mai află printre noi de aproape doi ani... Eu am aflat de ea, din păcate, după ce a părăsit lumea noastră, datorită cărţii în care prietenii ei au adunat articolele ei de pe blog şi care a fost publicată. O citeam anul trecut pe plajă...

Revenind la oile noastre, treaba asta săvârşită de această domnişoară, nu dăm nume că nu bălăcărim lumea pe aici, se cheamă furt de conţinut şi, pare-se că se pedepseşte prin lege. Am făcut puţin research şi pe tema asta, aşa că acest articol o să-l dedic furtului de conţinut şi ce facem dacă cineva ne fură articolele cu copy-paste!

Well, se pare că de stat cu mâinile în sân nu se pune problema, pentru că există destul de multe soluţii. Conform legii, o persoană ce realizează astfel de opere literare, cum le spun ei, unde intră şi articolele de pe blogul personal, are drepturi de autor asupra lor. Dacă terţe persoane preiau articolele voastre de pe blog şi le dau copy-paste la ei pe blog, puteţi apela la următoarele măsuri:

1. Puteţi da în judecată persoana care v-a furat articolul sau îi puteţi face o plângere penală.
2. Puteţi contacta proprietarul site-ului care oferă găzduire (Blogspot, Wordpress) în care le explicaţi situaţia, iar ei vă evaluează cererea de ştergere a acelor articole. Durează destul de mult, dar o fac.
3. Puteţi raporta prin Google acele site-uri, înafară de cel original, al vostru adică, care conţin articolele voastre în mod ilegal.

... şi multe alte soluţii pe care le găsiţi aici, în funcţie de categoria în care se află blogul vostru şi de timpul şi resursele pe care le aveţi la dispoziţie.

Există două situaţii în care terţe persoane pot prelua, în mod legit, conţinut de pe blogul tău. Şi anume, dacă specifică sursa şi numele autorului, adică adresa web a blogului de pe care a fost preluat, precum şi numele celui care l-a scris. Adică aşa cum veţi vedea că voi face eu la sfărşitul articolului. A doua situaţie este cea în care este preluat un scurt extras din articolul respectiv. Un paragraf, hai două, în niciun caz 90% din articol aşa cum a făcut persoana despre care vă povesteam la început.

V-aş da şi dovezile, dar nu aş vrea să-i fac trafic gratis domnişoarei pe un articol care nu este al ei. Şi ăsta este cel pe care l-am descoperit eu pentru că îl citisem în urmă cu ceva vreme, dar cine ştie câte astfel de articole mai are. Doar pentru că deţinătorul blogului de pe care iei un articol, nu mai este printre noi şi nu are cine să-ţi facă plângere, asta nu înseamnă că ai voie să furi.

În orice caz, pentru că v-am vorbit puţin de Diana cu Vanilie, vă las aici un link unde puteţi citi mai multe articole de-ale ei, link de unde a fost luat şi paragraful de mai sus, iar despre furtul de conţinut puteţi citi pe site-ul web menţionat mai sus, dar şi dacă daţi un scurt search pe Google.

Cum puteţi verifica dacă articolele voastre au fost copiate? Simplu. Cu un copy-paste a unei fraze sau a unui paragraf pe Google pentru a vedea dacă propoziţiile alea se mai află pe vreun alt blog decât al vostru.

Cum ne putem proteja de furtul de conţinut? Simplu. Nu putem. Pentru că odată ce articolele noastre au fost încărcate pe internet, având posibilitatea de selectare a textului, ele sunt automat expuse preluării ilegale.

Dar putem acţiona post-factum. Dacă descoperiţi că articolele voastre au fost furate, aveţi destule posibilităţi prin care puteţi face ceva în sensul ăsta. Dacă descoperiţi că articolele altcuiva au fost furate, articole de care sunteţi siguri că aparţin persoanei respective şi puteţi verifica asta, înştiinţaţi persoana respectivă. Cu siguranţă vă va fi recunoscătoare.

Până data viitoare, cius! :D

***Diana cu Vanilie

Ce e fericirea pentru voi?

Există o vorbă care se plimbă pe buzele multora dintre noi, cum că banii n-aduc fericirea. Sunt de acord şi nu sunt de acord. Conceptul ăsta de fericire este atât de subiectiv, atât de diferit de la persoană la persoană. Şi totul depinde de aşteptările noastre, de la viaţă, de la ceilalţi, de la noi înşine.

Ca atunci când dai un examen şi te aştepţi să iei nota mare. Dacă nu ai luat nota pe care o aşteptai, devii nefericit.

Ca atunci când te aştepţi ca iubitul să-şi amintească de aniversarea voastră de un an, doi, cinci, zece. Dacă nu se întâmplă asta, devii nefericită.

Ca atunci când ai reuşit să construieşti ceva de unul singur şi te aştepţi ca ceilalţi să te aprecieze. În schimb, nu se întâmplă asta pentru că lumea e rea şi nimeni nu se bucură cu tine în reuşitele tale. Când se întâmplă asta, devii nefericit.

Ca atunci când se aliniază planetele în sfârşit şi pentru tine şi ai cunoscut persoana aia pe care o tot aşteptai, cu care să-ţi împarţi zilele şi nopţile, şi te aştepţi ca prietena pe care o credeai cea mai bună să se bucure pentru tine. Când nu se întâmplă asta, devii nefericit.

Adică atunci când te aştepţi la mult şi primeşti puţin, atunci eşti nefericit. Dacă ar fi invers, ai mai fi nefericit?

Aş putea să stau până mâine dimineaţă şi să tot dau exemple de astea de situaţii în care ne punem propria fericire în mâinile celorlalţi, în care avem aşteptări mult prea mari de la ceilalţi, fără să ne dăm seama că suntem cu toţii oameni şi greşim. Chiar şi persoanele dragi nouă ne greşesc şi noi le greşim lor, fără intenţie şi fără să ne dăm seama că facem asta. În cele mai multe cazuri.

După cum bine v-aţi dat seama, în articolul ăsta nu vorbim despre bani. Vorbim despre ce loc ocupă atât banii, cât şi alte lucruri în construirea fericirii noastre.

Banii aduc fericirea. Da, atunci când n-ai mâncat de trei zile şi faci rost de bani să-ţi iei o pâine, atunci eşti fericit. Atunci poţi spune că banii ţi-au adus fericirea. Atunci când i s-au rupt adidaşii copilului tău şi peste două zile începe şcoala şi reuşeşti să-i cumperi adidaşi noi. Atunci poţi spune că banii ţi-au adus fericirea. Dar când se rup şi ăştia şi trebuie să cumperi alţii, s-a dus dracu fericirea ta.

Banii n-aduc fericirea. Într-adevăr, banii ar trebui să fie printre ultimele locuri în ierarhia fericirii. Dragostea, prietenia, zâmbetele, râsetele, aprecierile, astea aduc adevărata fericire.

Atunci când te descurci bine la job şi eşti felicitat de şef. Atunci eşti fericit.

Atunci când faci pe cineva să zâmbească după o zi grea. Atunci eşti fericit.

Atunci când te cuibăreşti în braţele persoanei iubite şi simţi că nu-ţi mai trebuie nimic pentru tot restul vieţii. Atunci eşti fericit.

Da, şi banii aduc fericirea, dar fericirea adusă de bani durează atât de puţin… pentru că îţi aduc numai lucruri materiale, care mai devreme sau mai târziu dispar, pe care le poţi pierde sau care îţi pot fi furate.

Fericirea care vine din interior, sentimentele autentice, senzaţiile alea pe care le trăieşti zi de zi, aia e fericire adevărată. Aia e fericirea care nu ţi-o poate lua nimeni pentru că e a ta şi numai a ta.

Aşa gândesc eu şi astea sunt lucrurile care mă fac pe mine fericită. Da, inclusiv banii. O parte dintre voi o să fiţi de acord cu mine, o parte dintre voi nu, dar e ok, pentru că suntem cu toţii diferiţi, iar scopul meu nu este să vă conving…

Cum spuneam, fericirea e atât de subiectivă… Vouă ce vă trece prin minte când vă gândiţi la fericire?

Ceainăria Infinitea sau cum să te simţi ca în Rai pentru câteva ore

Am incercat de multe ori sa scriu articolul asta, dar din nu-stiu-care motiv n-am reusit sa incropesc mai mult de doua fraze. Se poate sa fie de la caldura asta infernala care parca nu mai trece odata, sa vina furtunile domne! In orice caz, aveam subiectul, aveam ideile, aveam si pozele chiar, dar cand voiam sa le aranjez asa frumos in ceea ce se cheama un articol… pauza. Nimic, mai nene. Nici diacriticele nu vor sa se activeze de la gradele astea Celsius care ne invadeaza.

Nici acum, in ceasul al doispelea, nu sunt foarte sigura in ce maniera o sa povestesc ceea ce am sa va povestesc, dar deja am stat pe tusa prea mult timp, asa ca spre deosebire de celelalte articole, o sa fiu directa, scurta si la obiect. Un lucru il stiu cu siguranta, subiectul articolului si anume o ceainarie absolut minunata din Bucuresti, unde poti sa evadezi daca mori de cald.

Well, sa bei un ceai care are vreo 60 de grade nu e tocmai cea mai inspirata idee atunci cand afara sunt tot cam atatea, dar locul asta merita. Va vorbesc despre ceainaria Infinitea, superba ceainarie Infinitea, cu a ei curte interioara, care parca e desprinsa din cartile de povesti, unde ceaiul iti este servit in teapot-uri absolut adorabile, cu fel de fel de modele, zaharul si mierea in castronase minuscule in forma de stelute sau inimioare, iar daca optezi pentru un ceai rece intr-o combinatie de arome menite sa te faca sa uiti de cele 60 de grade de afara (la soare bineinteles), il vei primi intr-un pahar de ceramica, si el la fel de colorat, de juma de litru. O sa va dau un mic tips despre paharele astea, dar mai incolo. ;)

Nu stiu exact ce face ca acest loc sa fie atat de special…

Sa fie oare amplasamentul in oras, parcul Romniceanu din apropiere de Cotroceni, sau faptul ca o casa veche a fost transformata in ceainarie?

Sa fie curtea aia interioara absolut geniala, pe doua niveluri, care iti da senzatia ca ai pasit intr-o fila de poveste?

Sa fie decoratiunile, ceainicele sparte, ingramadite toate intr-un suport de flori si asezate langa oglinda aia prafuita si acoperita de ferigi?

Sa fie aromele ceaiurilor? Sa fie canapelele alea vintage, asortate cu abajururile lampilor?

Sa fie mesele de fier pe care se mai odihneste cate-o mica zburatoare din cand in cand?

Sau vegetatia luxurianta care mai ca sta cu tine la masa?

Sau poate sunt toate la un loc.

Atat interiorul, cat si exteriorul, ofera un cadru intim si relaxant, desi, daca ai rezervat masa in interior, cu putina stradanie, poti auzi ce vorbesc cei de la masa de langa tine, ceea ce, in opinia mea, nu este tocmai placut, mesele fiind foarte apropiate, iar pe fundal nu se aude muzica.

Am avut ocazia, acum vreo 2-3 saptamani, sa vizitez ceainaria inainte de ora 14:00, ora de deschidere din timpul saptamanii, inainte sa se umple toate mesele pana la refuz, cand era inca liniste. Cu ocazia asta, am imortalizat cateva detalii fara sa stanjenesc oamenii care isi savurau ceaiul sau prajitura, lasand astfel pozele sa vorbeasca in locul meu. Nu o sa va dezvalui mai multe, mai bine vedeti cu ochii vostri. :D

Atmosfera de acolo e greu de reprodus in cuvinte, asa ca sper ca v-am convins sa-i faceti o vizita, sa va convingeti singuri, daca nu ati ajuns acolo pana acum, sau sa reveniti, daca v-a placut.

O sa va las mai jos un link catre pagina lor web, programul lor fiind intre ora 14:00 si ora 00:00 in timpul saptamanii si intre ora 12:00 si ora 00:00 in week-end. Va recomand sa va faceti o rezervare daca intentionati sa ajungeti acolo spre seara, pentru ca nu numai eu stiu despre bijuteria asta.

Cum spuneam, aici e linkul, mailul lor este ceainaria_infinitea@yahoo.com, iar rezervari puteti face la 0723 175 300.

Enjoy!

Ahh, va spuneam despre paharele acelea frumusele, care din pacate nu apar in pozele astea, dar le gasiti la Ikea, putand sa alegeti dintre roz, bej sau negru. ;)

Ce scriem când nu ştim ce să scriem?

Mă tot gândesc de câteva zile încoace despre ce să mai scriu… sunt într-o mică pană de inspiraţie. De fapt eram, până acum. Şi stând eu aşa pe gânduri, se aprinde beculeţul! De ce n-aş scrie eu despre ce sa scrii atunci când nu ştii ce să scrii? Exact, o să vă dau câteva idei de articole de care vă încurajez să vă folosiţi atunci când aveţi nevoie de o sursă de inspiraţie.

Dacă daţi un search pe Google, aşa cum am făcut şi eu, recunosc, o să daţi peste destul de mulţi bloggeri care încearcă, cu toţii, să vă ofere subiecte pentru articolele blogului vostru. Nu zic că ideile lor nu sunt bune, doar că eu nu vreau să comentez ştiri, nici să scriu tutoriale (cel din urmă este o excepţie, buclele alea meritau un articol), n-o să vă spun ce strategii să aplicaţi când ieşiţi la agăţat şi nici ce măşti să vă puneţi în cap dacă aveţi părul despicat. Nu vreau nici să fac recenzii la tot felul de gadgeturi, nici să povestesc ce am făcut la cursuri, şcoală, facultate, club, piscină şamd şi nici să comentez viaţa vedetelor. Nici reţete de prăjituri n-o să pun pe blog, regret să vă dezamăgesc, şi nici n-o să împărtăşesc garderoba mea de zi cu zi, regret să vă dezamăgesc din nou. Pentru că nu e stilul meu şi atâta timp cât toată lumea scrie despre asta, eu de ce m-aş alătura lor? Suntem deja prea mulţi, o să ne călcăm în picioare. :)

Aşa că o să mă folosesc de ideile care deja au luat forma unui articol pe blogul meu şi poate am să adaug câteva noi, urmându-mi astfel propriul sfat.

Aşadar, puteţi să fiţi şi voi, la rândul vostru, o sursă de inspiraţie pentru ceilalţi, povestind despre cum aţi intrat în lumea bloggingului, poate cine ştie, articolul vostru va fi picătura care umple paharul altui blogger în devenire, care nu are incă suficient curaj să-şi posteze gândurile în văzul tuturor.

Dacă aţi fost într-o excursie grozavă, aţi vizitat oraşe mişto, care v-au plăcut nemaipomenit de mult, în ţară sau în afara ei, nu are importanţă, scrieţi despre asta.

Dacă aţi fost la un eveniment cool, o piesă de teatru sau un concert care v-a plăcut, o conferinţă, un workshop, indiferent din ce domeniu, scrieţi despre asta.

Dacă aţi citit o carte cu sufletul la gură sau aţi văzut un film care v-a ţinut în suspans de la început până la sfârşit, scrieţi despre asta. Se aplică şi la seriale, dar fără prea multe detalii sau spoilere, că s-ar putea cititorii voştri să se sature doar citindu-vă articolul. :))

Dacă aveţi opinii ferme în ceea ce priveşte un anumit subiect sau domeniu, puteţi să scrieţi şi despre asta, atâta timp cât nu săriţi calul, impunându-vă mai mult decât e cazul. Fiecare este liber să creadă ce doreşte, iar opinia voastră nu ar trebui să agreseze ochii cititorilor.

Dacă vă amintiţi de anumite experienţe plăcute prin care aţi trecut şi care v-au ajutat să deveniţi oamenii care sunteţi astăzi, scrieţi despre asta. E întotdeauna plăcut să fii un model de urmat sau cel puţin să încerci să fii.

Dacă sunteţi pasionaţi de muzică şi aţi asculta muzică every minute of every day, împărtăşiţi playlistul vostru şi cu ceilalţi şi, de ce nu, puteţi să faceţi schimb de playlisturi cu cititorii voştri. Toată lumea îşi împrospătează astfel melodiile pe care le ascultă când merge pe stradă, într-o seară călduroasă de vară. De exemplu.

Dacă aţi descoperit un restaurant unde se mănâncă super-mega-ultra bine, aveţi milă de cititorii voştri gurmanzi, aşa ca mine, şi spuneţi-le şi lor. Sigur o să vă pomenească dup-aia.

Şi nu în ultimul rând, dacă aveţi idei despre ce să scrii când nu ştii ce să scrii, scrieţi despre asta.

Cum am făcut şi eu.

Acum îi mai lipseşte un titlu, fir-ar să fie… Ah, gata am găsit! 

Long time no see sau cum să-ţi faci bucle mişto cu un creion

Mamăăă, cât timp a trecut de când nu am mai scris un articol!! Aproape că aţi uitat de mine, aşa-i?

Multe s-au întâmplat în ultima vreme… am absolvit o facultate, am învăţat de mi-au sărit capacele, am dat un examen de licenţă, pe care se întâmplă să-l fi luat cu brio, am muncit, m-am şi distrat alături de oameni frumoşi şi dragi mie, că deh, omu` mai are nevoie şi el de un moment de respiro, am fost la operetă, la teatru, la munte, la show-uri aviatice, am făcut fotografii şi am aşteptat cu sufletul la gură momentul acesta în care să stau cu un Strongbow în faţă (care btw e supermega bun, mai ales cele cu soc şi cu red berries, dacă nu le-aţi încercat, vă recomand s-o faceţi) şi să scriu articole pentru blog… ahhh this feels freakin` fine!

Şi pentru că nu pot să irosesc un articol fără să vă împărtăşesc ceva interesant, o să vă povestesc despre modalitatea foarte simplă şi rapidă de a vă face, fetelor, bucle din alea afro cum au negresele. Cu un creion. Da, da, aţi auzit… ăăă, adică aţi văzut bine. :D

Am postat eu vreo două poze pe Facebook în care vă amăgeam că vă spun pe blog cum am făcut buclele alea. Uite că a venit momentul.

Să vă explic, măi fetelor, de creionul magic. Probabil că aţi văzut tot felul de tutoriale cu tot felul de fete care îşi ondulează părul prin tot felul de metode :))). Din numeroasele metode pe care le-am văzut, paie, şosete, tricouri, bantu knots etc, am încercat doar una singură. Ce-i drept că cele înşirate mai sus nu necesită căldură, placă sau ondulator.

Pentru cârlionţi de ăştia cu creionul aveţi nevoie de: un creion, logic, de preferat ceva mai mare ca lungime, folie de aluminiu, placă, spumă de păr sau spray de fixare după preferinţe, şi răbdare. Procedeul fiind următorul… împărţiţi părul în şuviţe foarte subţiri, după ce l-aţi dat cu spumă şi l-aţi uscat bine bine, şi începeţi să înfăşuraţi câte o suviţă, pe rând, cât mai strâns şi cât mai aproape de rădăcină, în jurul creionului. Apoi luaţi folia de aluminiu (dacă vă întrebaţi de ce folie de aluminiu, răspunsul este ca să conducă mai bine căldura pe toată suviţa, care căldură o să vedeţi imediat) şi înfăşurati-o peste creion şi apoi puneţi placa (ete şi căldura) pe deasupra foliei. Placa nu trebuie ţinută mai mult de 5 secunde pentru că folia de aluminiu şi faptul că suviţa este foarte strânsă, face ca aceasta să se onduleze foarte repede. După ce aţi terminat tot părul, o să vă speriaţi puţin de ce a ieşit, dar not so fast pentru că urmează partea cea mai mişto, şi anume desfacerea suviţelor. Cu grijă şi cu răbdare, desfaceţi fiecare suviţă până când obţineţi aspectul acela afro. Dacă vă e teamă că vă ardeţi părul, puteţi folosi un spray cu protecţie termică, dar nu cred că există acest risc, având în vedere că placa o folosiţi foarte puţin.

Well, v-am împărtăşit şi secretul buclelor din acele poze. Sunt destul de uşor de făcut, e drept că îţi trebuie un dram de dexteritate, dar numai un dram. Mie mi-a luat în jur de 45 de minute numai buclele, plus încă 15 minute ca să le desfac. Pentru cine are păr drept, răbdare şi cine vrea o schimbare radicală, it`s the perfect style.

Dacă vreţi mai multe detalii, păreri sau clarificări, ştiţi unde mă găsiţi. See you next time, lovelies. Cius!

A fi HR sau a nu fi HR

Just to be clear, nu prea-mi place mie expresia asta „să fii HR”, la fel cum nu-mi plac expresia „a face sens” și întrebarea „cum îți place?”, n-au sens. HR înseamnă human resources. N-ai cum să fii human resource, adică ești, într-un fel, cu toții suntem, dar atunci când vorbim despre partea profesională, în percepția mea, nu putem decât lucra în HR.

Ok, lăsând la o parte acest fapt, probabil vă întrebați de ce vă povestesc toate prostiile astea. Pentru că de la o vreme, de când cu internshipul de care v-am povestit acum câteva articole bune în urmă, mi s-a deschis apetitul pentru tot ceea ce înseamnă resurse umane și am descoperit că s-ar putea să constituie un capitol foarte interesant din viața mea.

Drept urmare, dând eu scroll relaxată pe Facebook (deh, ce să facă omul atunci când are o licență care îi bate la ușă), m-am împiedicat de anunțul unei conferințe de două zile, a 10a ediție (fi-r-ar, am ratat nouă ediții) a proiectului Școala de HR, pe tema HR-ul generației digitalizate, organizată de ASPSE Asociația Studenților la Psihologie și Științele Educației, adică coleguții de la stat. Ei drăcie, da` să știi că nu sună rău. Taxă rezonabilă, interval orar rezonabil, înscriere la un click distanță, ca orice alt lucru în ziua de azi, speakeri mișto, ia să vedem noi ce-i cu chestia asta. So, cum ar zice un puști de clasa a4a care-și face compunerea la română, zis și făcut.

Cu ocazia asta, am aflat și eu că hr-ul se mănâncă și cu altceva decât hârțogăraie și salarizări, recrutare și selecție. Se mănâncă și cu Learning & Development, Talent Management, Personal Branding și așa mai departe. Dat fiind că s-a discutat foarte mult despre cât de digitalizați suntem în momentul de față, expresiile Generația X și Generația Y nu lipseau din nicio prezentare.

Dacă nu sunteți familiarizați cu conceptele, Generația Y reprezintă, în termeni mai informali, tinerii din ziua de azi, printre care și eu și mai mult ca sigur o bună parte din voi, cei care mă citiți, care devin din ce în ce mai acaparați de tehnologie, asaltați de informație și care se bucură de ușurința cu care pot afla un anumit lucru, fie el cât de mărunt. Spre deosebire de Generația X, părinții noștri, cei născuți între 1960 și 1980, care mergeau la bibliotecă să adune informațiile pentru licență sau care citeau o carte întreagă pentru că nu-l aveau pe Find foarte la îndemână (oare chestia asta o fi fost chiar așa rea?). Dacă se rătăceau, nu intrau repede pe Google Maps să vadă unde sunt și încotro trebuie să o ia, cumpărau un DVD dacă voiau să vadă un film sau îl inchiriau, nu deschideau Filelistul și torrenții. Ehe, tehnologia i-a cam depășit și acum încearcă și ei să țină pasul și se pare că foarte mulți dintre ei chiar reușesc. Bravo, fraților! I`m proud of you!

Pe lângă toată treaba asta, s-a vorbit foarte mult și ni s-au făcut și demonstrații a multor platforme create pentru a facilita accesul angajaților la diferite aspecte ale vieții profesionale. De exemplu, un tip foarte deștept de la Adobe pe care am uitat cum îl cheamă, sper să nu se supere dacă cumva ajunge articolul ăsta la el în News Feed (lumea internetului e mică) ne-a povestit despre cât de important este ca un lucru să fie multiplicabil. L-ai făcut, poate să-l folosească și cineva din capătul celălalt al lumii, e bun. Poți să-l folosești doar tu și colegii tăi din departament, nu e bun. Pe principiul, mai bine convingi 10000 de oameni să facă un pas, decât să convingi un singur om să facă 10000 de pași. Mișto metaforă. Aa, programul se numește Adobe Connect și după cum spune și numele, conectează oameni din toate colțurile lumii în sesiuni de brainstorming, conferințe, cursuri online și așa mai departe.

Toaaaaată lumea ne-a spus de nenumărate ori cât de important este LinkedIn-ul pentru viața profesională a unui tânăr care dorește să se angajeze. Recrutorii încep să-l folosească din ce în ce mai des, așa că ați face bine să vă stilizați profilul de LinkedIn, pentru că sunt cu ochii pe voi. Speakerii ne întrebau câți dintre noi avem și folosim LinkedIn-ul și rămâneau uimiți de câte mâini se ridicau. Which is a helluva good thing.

De asemenea, două doamne drăguțe de la superfirma de hr Adecco, ne-au dedicat puțin din timpul lor pentru a ne prezenta diferite platforme de joburi și internshipuri, plătite sau neplătite, în România sau în alte țări, cum ar fi Adecco Jobs care poate fi descărcat și-n varianta mobile, www.practica-ta.ro, sau Zoho CRM și Zoho Recruiter.

Printre speakeri s-a numărat și o tipă supertare de la Avon Cosmetics, care ne-a amintit că Avon nu înseamnă numai rujuri, oje, geluri de duș și farduri, ci o corporație ca oricare alta, cu angajați recrutați și selectați, targeturi de atins, rapoarte de făcut și ședințe de ținut. Interesant, nu m-am gândit până acum la Avon ca la altceva decât produsele pe care le promovează și pe care le folosesc 90% dintre femei. În fine, ce vreau eu de fapt să vă povestesc este modalitatea celor de la Avon de a măsura performanța angajaților lor, adică Talent Managementul lor, felul lor de a determina care angajați sunt HiPo (High-Potential) și care nu. Mi-a plăcut foarte mult de ea, stima de sine crescută îi ieșea prin toți porii, se vedea că știe despre ce vorbește, a reușit în jumătate de oră să ne facă să-i sorbim fiecare cuvințel pe care îl spunea. Îmi plac oamenii ăștia, când o să mă fac mare, vreau să fiu ca ei.

To sum it up, s-a discutat despre foarte multe lucruri interesante, n-aș avea cum să vi le povestesc pe toate, oameni cu multă experiență în domeniul resurselor umane ne-au împărtășit câteva lucruri interesante din cariera lor, cum au ajuns să lucreze în hr și să fie oameni de succes, ce chestii interesante au implementat pentru a facilita drumul angajaților în compania lor, cum să beneficieze unii de pe urma celorlalți, etc.

Pe parcursul celor două zile cât a durat acest get-together, am audiat 18 speakeri printre care și de la Adobe, Adecco, Vivid România, Apa Nova, Rinf, BRD, Orange România, Marks & Spencer, Test Central, Hart Consulting, Regina Maria și câțiva antreprenori care ne-au împărtășit experiențele lor. Unii au reușit să ne acapareze atenția de tot, alții ne-au făcut mai degrabă să căscăm, dar până la urmă de la fiecare am avut câte puțin de învățat și trebuie să apreciem efortul lor și timpul pe care ni l-au dedicat.

Vă las aici câteva linkuri către pagina de Facebook a ASPSE și Vivid Mind, cei ce organizează conferința la care merg mâine :D. Dați-le un follow dacă vă plac, organizează proiecte interesante pe diferite teme legate de psihologie, workshopuri, conferințe, deloc costisitoare și chiar interesante. De asemenea, vă las și linkuri către instrumentele noi și folositoare pe care le-am descoperit și care ne sunt de ajutor în construirea vieților noastre profesionale, joburile celor de la Adecco, Zoho Recruit, PracticaTa și AdobeConnect. Dacă vreți să vă povestesc mai multe, știți unde să mă găsiți. Enjoy!

Not a written sentence, but a human being

E sesiune și eu scriu articole. Mă simt exact ca în poza aia care a devenit virală pe Facebook în ultimele zile, „Ești mafiot dacă dormi în sesiune”. Well… nu mă înjurați, dar eu chiar dorm în sesiune. Aa, și scriu articole. :D

Articolul ăsta, spre deosebire de toate celelalte de până acum, n-are un subiect anume. În flow-ul de gânduri care mă năpădeau într-o seară, când am pus capul pe pernă, unul din ele a fost că aș putea să le pun pe hârtie. Mă rog, impropriu spus.

Ar trebui să ne gândim mai mult la noi și mai puțin la ceilalți. Sună egoist, dar ăsta e adevărul. Nu știu care e cheia succesului, dar știu care nu e: să încerci să mulțumești pe toată lumea. Unii oameni sunt imposibil de mulțumit, oricât te-ai strădui, oricât ai da tu ce-i mai bun din tine, ei n-o să dea ce-i mai bun din ei. E ca și cum te-ai aștepta ca un leu să nu te mănânce doar pentru că tu nu l-ai mâncat pe el.

Și atunci, dacă ei nu se străduiesc pentru bunăstarea lor, tu de ce ai face-o? De ce să-ți pierzi tu timpul și de ce să-ți cheltui resursele prețioase pentru acei oameni care nu au nevoie de ele? Mai bine începe să investești în tine, în drumul către liniștea ta sufletească, câtre țelurile tale, către fericirea ta. Nu-ți cheltui energia și timpul cu oamenii care nu au nevoie de ele. Au timpul lor propriu, pe care ar face bine să-l folosească în scopuri mai utile.

Nu face un lucru dacă nu te face pe tine, în primul rând, să te simți bine. Sau cel puțin confortabil în propria piele. E rău pentru tine, dar bun pentru alții? Renunță. Nu vorbim aici de donat rinichi sau de a-ți îngriji copilul răcit, la 3 dimineața. Vorbim de mai mult sau mai puțin micile întâmplări ale vieții. Ar trebui să învățăm să spunem „Nu” la momentul potrivit, că doar de aia e în dicționar. Dacă n-ar fi existat, am fi avut o scuză, dar nici atunci, pentru că există alte cuvinte prin care putem spune „Nu”.

Toate ideile astea ale mele mă fac să mă gândesc la desktop-ul unui calculator. Cred că toți am avut, cel puțin o dată în viață, desktop-ul plin de lucruri de inutile. Cam așa și-n viața reală, ne umplem „desktop-urile” cu chestii care nici n-ar trebui să fie acolo in the first place. Unele ar trebui puse în folderele mai lăturalnice, altele direct în Recycle Bin. Dar e bine că tot facem curat când observăm că s-au adunat prea multe și pe alea noi care vin nu mai avem loc unde să le punem.

Nu știu dacă, prin articolul ăsta, vorbesc doar cu voi sau și cu mine însămi. Oricum ar fi, e bine, poate așa învățăm să fim mai asertivi cu noi înșine, cu cei din jur, cu acțiunile și gândurile noastre.