Tehnologie, încotro?

Joi, 28 august, am avut plăcerea de a participa la prima ediție a EDYS, European Digital Youth Summit, cel mai mare eveniment digital creat în special pentru tineri cu ocazia faptului că nu de multă vreme tehnologia a început să ne acapareze și să ne influențeze cât mai mult viețile. Evenimentul s-a aflat sub cupola Camerei Deputaților și a programului SMARTER Social Media Academy: Raising Teen Employability Resources, program ce își propune să dezvolte angajabilitatea tinerilor pe piața muncii și să ofere noi oportunități acestora utilizând mijloacele Social Media.

Citind aceste lucruri în ziar și gândindu-mă la hotărârea mea de a nu mai rata nicio ocazie de a afla lucruri noi și interesante, am completat formularul de înscriere și am așteptat cu sufletul la gură confirmarea. Când am văzut că locul unde se desfășoară este Casa Poporului, entuziasmul meu a crescut exponențial. Locurile erau limitate, deci vă puteți imagina încântarea mea când am primit ok-ul din partea organizatorilor. N-o să vă detaliez programul și nici n-o să vă obosesc cu informații despre fiecare speaker în parte. O să vă împărtășesc, în schimb, informațiile pe care eu le-am reținut și care mi s-au părut cele mai interesante.

În prima parte a conferinței, am aflat faptul că București a devenit capitala digitală a Europei, că tarifele de Roaming vor dispărea complet până în 2015 și o să putem să ne folosim telefoanele în orice țară din Europa la fel cum îl folosim în propria casă, că multe dintre aspectele vieții de zi cu zi n-ar mai fi posibile fără tehnologie, că digitalul ne-a acaparat și trebuie să ne adaptăm la ritmul rapid de dezvoltare indiferent de vârsta pe care o avem. Totul este în schimbare și într-o schimbare rapidă. Tehnologia pe care o găseam în 1975 într-un computer de 5 mil. $, o găsim azi într-un iPhone de 400$.

Pe de altă parte, deși tehnologia are aspectele ei pozitive, poate avea și un efect negativ asupra generațiilor foarte tinere. Asumarea responsabilităților se face foarte greu pentru că ei nu cunosc vremurile dinaintea acestei explozii de tehnologie, nu știu cum e fără telefoane mobile, fără iPad-uri, fără jocuri electronice. Din acest punct de vedere, mă bucur că în copilărie nu am avut prea mult de-a face cu tehnologia. O altă bulină neagră ar fi faptul că se pierde esența interacțiunii face to face, devenim din ce în ce mai prinși în mrejele digitalului, ne bucurăm de ușurința cu care comunicăm pe Facebook, Twitter și Whatsapp, că uităm cum s-o facem față în față, de asta trebuie să menținem un echilibru între real și virtual.

În a doua parte a evenimentului, la workshopuri, doi reprezentanți de la o firmă de resurse umane ne-au vândut câteva ponturi despre cum să ne prezentăm la un interviu online, cum să ne îmbrăcăm, cum să vorbim, cum să ne comportăm, cât de atenți să fim la ce se află în jurul nostru, cât de mult accent se pune pe limbajul non-verbal, pe modul în care te vinzi. Apoi, o tipă din Islanda, studentă la Drept, ne-a vorbit puțin despre antreprenoriatul social și despre asemănările și deosebirile față de antreprenoriatul clasic. Social entrepreneurship-ul urmărește căutarea unei soluții pentru rezolvarea unei probleme la nivel social, pentru bunăstarea societății, pe când cel clasic pune accentul doar pe maximizarea profitului și urmărește doar oportunitățile care aduc beneficii economice.

La sfărșit, pentru că workshopurile au fost programate în paralel și nu am putut să participăm decât la două din patru, câțiva reporteri din patru țări diferite au fost atât de drăguți încât să sumarizeze informațiile de la toate cele patru workshopuri, amintind subiectele principale de discuție.

Un lucru pe care nu l-am menționat până acum a fost faptul că la eveniment au vorbit și au susținut prezentări speakeri din 14 țări diferite. Am luat contact cu alte moduri de gândire, alte genuri de proiecte decât cele întâlnite până acum, alte puncte de vedere. A fost foarte binevenit acel suflu nou de informații de peste graniță, acel entuziasm cum rar mai vezi, acea implicare în acțiuni care nu aduc neapărat faimă sau beneficii materiale, ci mai degrabă bunăstare sufletească și împăcarea cu tine însuți că ai reușit să faci un bine omenirii și societății cu resursele tale, atât cât ți-au permis capacitățile proprii.

Acum, gândindu-mă retrospectiv la faptul că lumea e într-o continuă schimbare în ceea ce privește tehnologia, mă întreb oare cât timp om mai avea până să se inventeze mașinile care se conduc singure (între noi fie vorba, deja există, dar doar în faza de prototip, so relax) și roboții care să-ți facă cumpărăturile? Cred că până atunci ne-ar prinde bine un telefon mobil cu 500% baterie. Am I right??? :D

Well, acestea fiind zise, sper că v-am trezit interesul încât să participați la următoarea ediție, pe care eu personal, abia o aștept să vină! :D

Filme sau cărți?

Și pentru că tot am vorbit acum câteva articole despre ecranizarea cărții ”de milioane”, pe numele ei Fifty Shades of Grey, am decis să extind puțin raza de acțiune și către celelalte cărți ecranizate pe care le-am văzut de curând. Mărturisesc că îmi place tare mult să văd filme făcute după cărți, să citesc înainte sau după film cartea și descopăr asemănările și deosebirile. Mi se pare un lucru fascinant. Exact ca în școala generală, la ora de geografie, când trebuia să comparăm două regiuni geografice.

Am citit acum ceva vreme prima parte din Hunger Games (Jocurile Foamei) și vreau să vă spun că această carte m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Acțiunea era atât de plină de suspans că, cu greu am putut să las cartea din mână ca să mă mai duc și la culcare. Vânătoarea umană se asemăna cu una din filmele horror, în care fiecare era în pericol să-și piardă viața dacă își întorcea capul pentru un moment. Lupta pentru supraviețuire era atât de aprig descrisă că simțeai cum te făceai una cu personajele când le citeai gândurile și le descifrai intențiile. După ce am terminat cartea, plină de încântare, mi-am zis că trebuie neapărat să văd filmul. Care m-a dezamăgit cumplit. Accentul s-a pus mai mult pe personaje și pe evoluția lor decât pe acțiunea în sine, care este cea mai importantă și cea mai vastă parte din carte. Nici un strop de palpitație, nici un strop de nerăbdare să aflu cine mai moare sau cine mai e răpus de acvariul în care erau prinse toate personajele. Nimic. Pe cât de mult m-a impresionat cartea, pe atât de mult m-a dezamăgit filmul. Fraților, unde e vânătoarea? Unde e fuga disperată după mâncare și apă? După viață? Aici o să votez pentru ”carte”.

Următorul film despre care o să vă vorbesc este renumitul ”Frumoasa și bestia”, ecranizat după minunata poveste pe care ne-o citea mereu mama la culcare. Filmul este o producție franțuzească de excepție. Nu pot să spun că mă dau în vânt după filmele franțuzești, dar ăsta chiar m-a impresionat. Pe lângă povestea bine-cunoscută și iubită de toți copiii și nu numai, personajele sunt realizate exact cum ar trebui realizate niște personaje dintr-o poveste. Cu o aură de mister și curiozitate care întrece toate așteptările. Cu trăsăturile dulci și suave, pe cât de suave pot fi cele ale unei bestii. Desigur că scenariul are câteva mici modificări, dar nu într-atâtea încât să fie deranjant și supărător. Chiar și atunci când realizezi că ”aici e altfel în carte”, într-un film de calibrul ăstuia ești dispus să treci cu vederea. So, nici până acum nu m-am putut hotărî dacă ”film” sau ”carte”.

Nici filmul făcut după faimoasa carte a lui John Green, The Fault in Our Stars, nu se lasă mai prejos. Cartea prezintă o poveste de dragoste de neuitat a doi adolescenți mai mult sau mai puțin bolnavi de cancer. Desigur că în lumina acestor aspecte, finalul nu este unul prea fericit, dar cele două fire principale ale cărții și anume povestea de dragoste și povestea din spatele poveștii de dragoste, cântăresc în mod egal în ochii cititorului. Filmul este aprrrrrooooaaaape la fel de bun ca și cartea. Plin de emoție, sentimente și suspine, dar cu câteva minusuri în ceea ce privește derularea scenelor și ordinea în care sunt puse. Drept și prin urmare, ”carte”. J

În concluzie, ce face ca versiunea scrisă să depășească versiunea ecranizată? Să fie oare faptul că sunt expuse toate gândurile personajelor? Că sunt dezbrăcate de secrete? Faptul că o carte o citești în două zile sau mai mult, pe când filmul trebuie să comprime toate secvențele importante din carte în doar 2h? Faptul că o carte rămâne totuși o carte, pe când filmul este mult mai superficial? Chestiile astea mă fac să mă întreb oare cum ar arăta un film care suprinde fiecare detaliu și părticică prezentă în carte? I guess I will never know…

Recenzii

Într-o seară, în timp ce tot dădeam scroll pe pagina mea de Facebook, observ într-o parte a paginii următoarea propoziție: Scrie o recenzie. Și dedesubt câteva propuneri de recenzii, alături de numărul de stele dispus să le oferi. De multe ori se întâmplă ca Facebook să-mi sugereze restaurante sau filme cărora să le dau un feedback, dar chestia e că de data asta opțiunile lui corespundeau cu opțiunile mele personale. Și mă gândesc ”ia hai să scriu eu o recenzie”, dar nu pe Facebook, ci într-un articol. Hai să le luăm pe rând.

Restaurant Sergiana.

Sunt sigură că fiecare dintre voi a vizitat cel puțin o dată Brașovul cu Piața lui a Sfatului. Well, în capătul unuia dintre bulevardele care duce la Piața Sfatului, Bdul Mureșenilor, se află un restaurant ascuns la subsolul unei clădiri, fără prea multă reclamă, ce ar putea trece foarte ușor neobservat dacă nu știi din surse sigure că acolo se află un restaurant. Pe numele lui Sergiana, acesta face parte dintr-un lanț de restaurante cu specific și magazine de mezeluri răspândite în tot orașul Brașov. Pe cât de nesemnificativ pare când îl privești de afară, pe atât de primitor este atunci când cobori scările și treci pragul. Salonul de mese este luminos, iar la intrare nu trebuie să aștepți foarte mult până când ești condus la o masă (asta dacă nu cumva e plin, caz în care trebuie să aștepți afară). Mâncarea, absolut delicioasă, este taman potrivită pentru tine dacă ești gurmand (cum sunt eu), iar deserturile nu mai zic! Iar prețurile sunt la fel de bune ca mâncarea. Înainte de a comanda, primești din partea casei jumări cu ceapă și pâine făcută în casă. Nu vă zic mai multe. Sper că v-am stârnit curiozitatea destul de mult încât să mergeți să vă convingeți singuri de bunătățile de acolo.

Starbucks.

Eeeei, touche, my friends! M-a nimerit Facebook cu alegerea lui.

Toți cei care mă cunosc știu că am o slăbiciune, ca și mulți alții ca mine, pentru cafeaua de la Starbucks. Cu mâna pe inimă vă spun că este, efectiv, Cea. Mai. Bună. Cafea. Din. Lume! Aș putea bea cafea de la Starbucks dimineața, la prânz și seara. Aperitiv, fel principal sau desert. Un Caramel Macchiato cald când e frig sau un Iced Caramel Macchiato când e cald merge perfect indiferent unde te afli, cu cine sau care ți-e starea de spirit. Indiferent că îl savurezi la Vitan, la Victoriei sau în Băneasa, vei da peste tot de aceeași aromă desăvârșită a cafelei proaspete și de aceiași băieți drăguți care o prepară. So yes, 5* pentru Starbucks. :D

Rămâi cu mine.

Nu, nu este o declarație, ci numele unui serial românesc, marca HBO, ce îi are printre actori pe Aureliu Surulescu, Iulia Lumânare și Andi Vasluianu. Serialul prezintă viețile și poveștile personajelor, ce se influențează într-un mod fascinant unele pe celelalte. Nu am reușit să văd serialul de la primul episod, dar am prins din mers și îl așteptam cu nerăbdare pe următorul. Nu sunt fană seriale și filme românești, dar acesta m-a prins și nu mi-a mai dat drumul până când nu s-a terminat. Intenționez să-l revăd, de la cap la coadă.

How the Grinch stole Christmas.

Filmul meu preferat din toate timpurile. Îl revăd cu drag de fiecare dată când vine Crăciunul, îngânând replicile odată cu actorii. De când eram mică, a devenit o tradiție să-mi prepar o cană de ciocolată caldă cu caramel și să mă uit la Grinch împreună cu mama. Cred că deja suntem cu toții familiarizați cu povestea lui Grinch, un omuleț verde, ce traiește în orășelul Whoville, păros și lipicios, dar amuzant, ce ajunge să urască Crăciunul pentru că, atunci când era mic, toți colegii de clasă și-au bătut joc de el când a încercat să-i dăruiască un cadou de Crăciun fetei pe care o plăcea. Din acel moment, el a urcat pe vârful unui munte și a rămas acolo, urând Crăciunul din toți rărunchii, iar inima lui micșorându-se cu două mărimi. Pe măsură ce creștea tot căuta o cale de a se răzbuna, de a opri râsetele și chicotelile de fericire ce veneau odată cu sărbătorile. S-a deghizat în Moș Crăciun, și-a construit o sanie și a pornit înspre micul oraș pentru a fura toate cadourile lăsate de Moșul. Când, în sfârșit, a reusit, și le-a urcat pe vârful muntelui ca să le arunce în prăpastie, aude din nou cântecelele și atmosfera de voie bună venind dinspre poalele muntelui. Iar atunci realizează că sărbătoarea Crăciunului nu constă în cadouri și lucruri materiale, ci mai degrabă în stări de spirit și sentimente, iar pe acestea n-ai cum să le furi. Chiar dacă am vazut filmul ăsta de 1000 de ori, la final rămân mereu pe gânduri, pentru că nu numai în perioada Crăciunului, ci și în restul timpului trebuie să prețuim mai mult acele aspecte ale vieții ce sunt neprețuite: familia, prietenii, sanatatea, bucuriile vieții, si să nu mai punem atâta accent pe lucrurile materiale care pot fi înlocuite foarte ușor.

Cam aici s-a oprit Facebook cu sugestiile lui, dar poate va găsi în curând altele noi. Țineți aproape. :D

Într-un cuvânt. Sau mai multe.

Iacătă n-am mai scris de mult un articol, era vremea să o fac, doar așa v-am obișnuit.

Acest articol l-am rezervat unui proiect nou și ambițios. Nu, nu al meu, ci al băieților de la ”Într-un cuvânt”. Pentru că unul dintre ei, Șerban, îmi este văr, am avut ocazia să privesc mai îndeaproape derularea proiectului.

Fiind o idee nouă, nu multă lume este familiarizată cu ce presupune ea. Pentru că băieții sunt pasionați de fotografie, au vrut să îmbine utilul cu plăcutul. Proiectul presupune abordarea unor diferite persoane pe stradă și fotografierea lor, poza urmând să fie publicată pe pagina de Facebook ”Într-un cuvânt” alături de o mică descriere, gând sau replică spontană din partea persoanei respective.

Ce v-am povestit până acum o să vă ducă cu gândul la ”Oamenii Bucureștiului”. Într-adevăr, seamănă, dar pentru că orice proiect trebuie să aibă o notă de originalitate, un aer de nou, ceea ce îl face special este tehnica fotografică folosită. Pe lângă replica adăugată la descriere, în poză apare și un cuvânt ce caracterizează persoana din fotografie, de aici și numele proiectului. Acest cuvânt este scris chiar de către acea persoană, cu o mică lanternă cu lumină albă, pe un fundal negru. Sunt create două fotografii, două expuneri diferite, una cu subiectul și una cu dâra lăsată de lumină pe măsură ce acesta își scrie propriul cuvânt. Cele două imagini sunt apoi suprapuse în Photoshop și… voila!

”Într-un cuvânt” a avut chiar și prima lansare oficială, pe data de 21 august, în Anton Pub din Centrul Vechi, sub forma unui party unde au cântat cei de la trupa Drang, acompaniați și de Șerban și chitara lui. La intrare ni s-a oferit câte o brățară fosforescentă (eu am șterpelit vreo cinci, să nu mai spuneți la nimeni) și un bilețel pentru tombola cu cărți de colorat și sticle de bere. Pe lângă toate acestea, multă distracție și voie bună.

Nu am decât cuvinte de laudă pentru acești băieți, le admir ambiția și conștiinciozitatea cu care își desfășoară activitatea și nu pot decât să îi încurajez să meargă mai departe și să își promoveze originalitatea, pentru că este o idee ce merită să se facă auzită și văzută.

Și pentru că toate începuturile sunt grele, îi putem susține împreună pe pagina lor de Facebook, http://www.facebook.com/intr-uncuvant, unde puteți admira toate fotografiile făcute de ei până acum sau oferi un feedback.

O bucățică de suflet pe tavă

Studentă la psihologie. Fotografă. Bloggeriță.

21 de ani, dar cu spirit de copil.

Jumătate șatenă, jumătate blondă. La propriu, nu la figurat.

N-am frați sau surori, dar mi-ar fi plăcut un frate mai mare care să-l snopească pe ăla care îmi frânge inima.

Port ochelari, dar puțină lume știe asta.

Visez cu ochii deschiși.

Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie.

Îmi place să mă plimb cu mașina.

Îmi plac porumbul fiert și ciupercile.

Aș da oricând o ciocolată pe un castron cu cireșe.

Nu-mi plac cluburile și nici vodka.

Am trei pisici pe care le iubesc la nebunie și le-aș smotoci până la epuizare.

Am atâția prieteni câte degete la o mână.

Culoarea mea preferată e galben.

Îmi plac lămâile. Poate de asta sunt așa o acritură…

Îmi place să citesc cărți cu cât mai multă conversație. Prea multă povestire mă plictisește. Ca și-n viața reală de altfel.

Când eram mică, mă jucam cu mașini, nu cu păpuși. Pasiunea s-a menținut și astăzi.

Mă mândresc cu o familie minunată.

Îmi place punctualitatea.

I speak sarcasm fluently. And I`d love a person who knows to answer back also with sarcasm.

Sunt de părere că sinceritatea te scoate din multe belele, dar te și bagă în multe belele, dacă nu știi când să te oprești.

Îmi plac oamenii de cuvânt. Oamenii care au curajul să și facă ce spun, nu numai să trăncănească degeaba. Nu-mi plac vorbele în vânt.

Îmi place să merg cu bicicleta și nu știu de ce nu fac asta mai des.

Sunt pasionată de tot ce înseamnă tehnologie.

Shopping is my cardio. Dar îmi iau o porție extra de cardio și atunci când merg la sală.

Sunt a control freak.

Îmi place să ascult muzică. iPod-ul e unul din cele trei lucruri pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie. Îmi place să ascult muzică mergând pe stradă. Mă desprind de tot ce e în jurul meu și mă concentrez pe gândurile mele, locul în care trebuie să ajung și modalitatea în care să fac asta. Câteodată parcă mă simt ca într-un film.

Sunt o gurmandă desăvârșită. Ce să fac, nene, dacă îmi place mâncarea?

Îmi place să fac oamenii din jurul meu să râdă. Îmi place să văd oameni fericiți.

Am rău de mișcare. Serpentinele nu sunt prietenele mele cele mai bune.

Îmi place sentimentul pe care îl am atunci când sunt pe tocuri. Cât mai înalte, vă rog, nu contează că am 1,75 înălțime.

Sunt încăpățânată. Ce e un Taur, dacă nu încăpățânat?

Am ochi de vultur. Dacă ar exista zodia Vultur, eu aș fi aia. Nu te obosi să ascunzi ceva de mine, am să văd mai devreme sau mai târziu.

Îmi place să studiez fețele oamenilor pe stradă. Mă gândesc frecvent ce se află dincolo de grimasa aia.

Îmi plac fluturașii din stomac.

Întotdeauna am apreciat frumosul. Fie că e vorba de un peisaj la amurg, de un machiaj reușit sau de un articol bine scris.

Îmi plac ochii albaștri și verzi. Dar nu refuz nici o pereche de ochi căprui atașați unui exemplar de 1,85 ce îți ține portiera la mașină, se îmbracă bine și se dă cu un parfum ce îți rămâne în nări și în minte două zile dup-aia.

Nu-mi place minciuna. De asta cred că am dezvoltat un al șaptelea simț, mereu îmi dau seama când cineva mă minte. Da, al șaptelea, nu al șaselea. Ăla e intuiția feminină.

Îmi place mai mult să fac cadouri decât să primesc. Satisfacția e mai mare.

Urăsc insectele. S-ar putea să sune ca și cum mi-ar curge sânge rece prin vene, dar sunt singurele ființe de care nu-mi pasă că sunt vii. Dacă ești insectă și te afli pe teritoriul meu, ești mort. Fără discuții.

Ador să călătoresc. Oriunde, n-are importanță. De preferat cu avionul.

Ar mai fi lucruri de spus, dar feel free to discover. Puțin mister nu strică, nu? Dar please, nu face asta ca un stalker obsedat ce nu știe ce-s alea bune maniere.

La cauciuc prin Germania

Acum câteva zile vă spuneam că urmează să fac o excursie peste hotare în care mă voi distra și mă voi relaxa. Ei bine, fuse și se duse, prea repede parcă. Dar am rămas cu amintiri foarte frumoase. Știți cum e, excursia trece, amintirile rămân. Cam așa ceva. Și am să vă împărtășesc și vouă câteva din ele. :D Brace yourselves, this will be a long article.

Săptămâna trecută am petrecut-o în sudul Germaniei, în landul Baden-Württemberg, mai exact, pe care l-am străbătut în lung și-n lat, și nu numai. Am vizitat câteva dintre orașele frumoase ale Germaniei și ne-am bucurat de peisajele pe care avea să le ofere în compania rudelor noastre stabilite acolo.

Încă de când am ieșit din aeroport și am mirosit aer nemțesc, am știut că îmi va plăcea aici. Totul era diferit, aerul mai curat, cerul mai albastru, iarba mai verde, autostrăzile mai bune, oamenii mai politicoși. Pe măsură ce ne apropiam de destinația noastră pe numele ei Lützenhardt, Waldachtal, mă îndrăgosteam și mai tare de minunățiile Germaniei. Iar când am ajuns, într-un final, acolo, eram de-a dreptul fascinată. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine că a și început aventura. Ne-am luat mașinile și am pornit către Baden-Baden, un orășel situat la poalele munților Pădurea Neagră, renumit pentru faptul că este o stațiune balneară cunoscută. Eram atât de fericită că mă aflu acolo, că mă jucam cu toți cățeii pe care îi întâlneam și intram în vorbă cu stăpânii lor. Am luat masa la o berărie germană unde se aflau și doi chelneri români care s-au bucurat să ne întâlnească, și am luat-o înapoi către casa noastră temporară.

A doua zi am ieșit de sub cupola Germaniei și am mers în Alsacia, Franța, pe drumul vinului, o zonă plină numai cu podgorii frumos aliniate și cu orașe vechi demne de admirație. Am urcat la Mont Sainte Odile, am vizitat mânăstirea de acolo și, când să ne întoarcem la mașini, a început o ploaie torențială de toată frumusețea care ne-a ținut blocați în magazinul de suveniruri. :D Apoi, printre minunatele priveliști oferite de câmpurile de viță de vie, am ajuns în orașul Riquewihr, unde am mâncat mâncare tradițională alsaciană, am vizitat magazinul lui Moș Crăciun, care este deschis pe tot parcursul anului, nu numai în perioada sărbătorilor, și am mâncat macarons de la mama lor. Înainte de a pleca spre case, ne-am oprit în orașul Colmar, capitala vinurilor, și ne-am bucurat de o înghețată și de o plimbare pe străduțele vechi ale acestuia.

În cea de-a treia zi, n-am mai parcurs atât de mulți kilometri, ci ne-am plimbat prin orașul Freudenstadt, cel mai mare oraș din apropierea locului unde eram cazați. Am cumpărat suveniruri, am făcut o plimbare cu trenulețul prin oraș și împrejurimile acestuia, am vizitat biserica evanghelică, am mâncat un șnițel și am băut o bere și seara ne-am retras cu toții la locuința noastră din Lützenhardt.

În a patra zi am mers în Stuttgart, unde am vizitat muzeul Mercedes. Celor cărora le plac mașinile cu siguranță le va plăcea aici! Am urmărit, de-a lungul celor 3h petrecute acolo, evoluția mașinilor Mercedes, istoria lor și a fondatorilor lor. La sfârșit, pe lângă minunata experiență, ne-am ales cu câteva suveniruri și un delicios sandwich cu somon. :D După aceea, am ajuns la Stuttgart Tiepark Wilhelma, adică la Grădina Botanică și Zoologică din Stuttgart, singura de acest fel din Germania. Deși era ora 16:00, ne-am bucurat, printre multe alte animăluțe, de prezența familiei de girafe, care se plimbau în sincron în tot țarcul de parcă repetaseră dinainte, rinocerilor, care arătau ca de tablă, maimuțelor de diferite specii, liliecilor, de care mi-a trebuit ceva curaj să mă apropii (îmi iubesc prea mult podoaba capilară), leneșilor, caprelor de tot felul, păunilor, care umblau liberi pe alei, struților, care râvneau la inghețatele noastre, urșilor care au hotărât că erau prea obosiți să socializeze cu noi și ne-au tratat cu spatele și nu în ultimul rând, păsărilor flamingo, care făceau o gălăgie de numai ciocurile lor se auzeau peste tot. Obosiți fiind, am luat-o, pâșa pâșa, spre casă.

A cincea zi am trecut iarăși granița la vecinii francezi, dar de data asta am fost la Strasbourg, unde am vizitat faimoasa catedrală Notre-Dame a Strasbourgului, cu ceasul astronomic, ne-am plimbat pe frumoasele străzi ale orașului în căutarea unui loc pe numele lui Le Petite France, unde am luat și masa la un bistro francez. Apoi a urmat un mic shopping de suveniruri și nu numai, ziua terminându-se apoteotic cu o vizită la mallul din Strasbourg, bineînțeles. :)) Plănuiam să facem și o plimbare cu vaporașul pe Rin, dar n-am vrut să ne pierdem timpul stând la coada kilometrică care se făcuse. Așa că am renunțat în favoarea altor lucruri mai interesante. În Strasbourg se află și strada București, în cartierul Dunării.

În cea de-a șasea zi, am vrut să punem piciorul puțin și în Elveția, așa că am făcut o excursie în orașul Konstanz sau pe denumirea lui tradițională, Bodensee. Oraș ce este atât german, cât și elvețian datorită lacului Konstanz ce face legătura dintre cele două țări. În plimbarea cu vaporașul pe care am făcut-o, am avut ocazia să admirăm atât partea germană, cat și cea elvețiană, precum și iahturile de lux ce își aveau locurile de parcare în porturile de pe lac. După relaxarea de pe vaporaș, am luat-o iar la picior către Sea Life, aquariumul din oraș, unde am văzut pinguini, broaște țestoase din Galapagos, mini-rechini și toate felurile de pești. Atât pe drumul de dus, cât și pe cel de întors, ne-a prins din nou ploaia torențială, care, la sfârșit, ne-a recompensat și cu un curcubeu. Ziua s-a terminat cu o vizită la mallul din Sindelfingen.

Pentru că în două zile urma să se încheie excursia noastră prin minunata Germanie, următoarea zi, cea de-a șaptea, a fost relativ scurtă. Am vizitat orașul Tübingen, oraș universitar despre care se spune că nu are o universitate, ci că este o universitate. Acesta are în total 85000 de locuitori dintre care 35000 sunt numai studenți. Orășel vechi, străbătut de un râu, cu o catedrală în centru, ce ne-a surprins cu căldura lui, și la propriu și la figurat :))). Aici am mâncat niște clătite delicioase și apoi ne-am îndreptat spre casă pentru că aveam niște bagaje de făcut, din păcate. Seara am mâncat la berăria germană din Freudenstadt și ne-am bucurat de ultima seară împreună cu rudele noastre.

În cea de-a opta și ultima zi, deși avionul decola la ora 14:00, am decis să plecăm foarte devreme și să mai dăm o tură prin Stuttgart, de data aceasta prin centru, pe care marți nu-l văzusem pentru că nu am mai avut timp. Am băut un Iced Caramel Macchiato de la Starbucks, am făcut câteva poze și am plecat către aeroport. La ora 15:00 ora Germaniei am decolat și la ora 19:00 ora României eram deja acasă.

Dragilor, vă mărturisesc că, din multitudinea de țări pe care le-am vizitat, de excursii în care am fost, asta a fost cea care mi-a plăcut cel mai mult! Atât de mult, încât aș putea locui acolo. Sentimentul ăsta a luat naștere din primul moment în care am pășit in Germania și s-a menținut și după ce am ajuns acasă. Chiar dacă am vizitat doar o bucățică, această țară este cu totul specială și dacă aveți vreodată ocazia să mergeți acolo, faceți-o cu toată încrederea. Pe lângă faptul că este cireașa de pe tort a Europei, este o țară cu oameni civilizați, politicoși și responsabili, o țară unde toate lucrurile funcționează, o țară în care toate au orânduirea lor și nimic nu iese din cadru, o țară în care nimic nu se pierde, totul se transformă.

Pentru a putea pune și niște imagini cuvintelor mele, puteți vizualiza fotografiile de pe pagina mea foto http://www.facebook.com/TeodoraNitescuPhotography, albumul Deutschland 2014. 

Mi-ar fi plăcut să vă spun mai multe despre minunata Germanie, dar cred că v-ați plictisit deja citind aici, așa că până la articolul următor vă spun bis bald*, prieteni!

P.s.: probabil că vă întrebați de ce mi-am numit articolul ”la cauciuc prin Germania”. Ei bine, aș fi vrut să-i spun ”la pas”, cum spune expresia, dar pentru că pe parcursul celor opt zile petrecute acolo am făcut 1500 de km, m-am gândit că poate ar fi mai sugestiv ”la cauciuc”. :D

*pe curând