”
-
M-am
plictisit!
-
Mai
citește și tu o carte. ”
Asta era mama
care mă îndemna foarte des când eram mai mică să ”mai citesc și eu o carte”.
Dar cu o frecvență destul de mare îmi intra pe o ureche și-mi ieșea pe
cealaltă. Pentru că nu-mi plăcea să citesc. Atunci când chiar o făceam dintr-un
motiv misterios, era prilej de sărbătoare. Toată lumea se mira atâta, că mai
că-mi venea să renunț acolo, pe loc.
Recunosc, întotdeauna
mi-au plăcut cărțile. Să le admir copertele frumos aliniate, să le cumpăr, dar
nu să le și citesc. Că doar ăsta e scopul pentru care cumperi o carte, nu? S-o
și citești. Doar că eu nu intrasem în lumea cărților atât de adânc încât să
rămân acolo forever and ever. E drept că mai găseam din când în când câte-o
trilogie pe care s-o citesc cu sufletul la gură într-o săptămână, dar magia se
oprea acolo. Reveneam la ritualul veșnic de a intra într-o librărie, a admira
cărțile, poate pe unele le și cumpăram, dar uitam de ele din momentul în care
le găseam un loc confortabil în bibliotecă. Nu e ceva cu care mă mândresc,
faptul că păream incapabilă de a strecura o lectură bună în timpul meu foarte
liber. Cred că era lipsa de răbdare, răbdare până descopeream firul poveștii și
mă acomodam cu personajele, răbdare până ajungeam să nu mai încurc numele
personajelor între ele.
Dar. Pentru că
există un mare ”dar” în povestea asta. De la o vreme ceva s-a schimbat. De vreo
lună încoace citesc carte după carte, poveste după poveste, mă surprind intrând
în aceleași librării ca mai demult, dar cu nerăbdarea de a citi cât mai repede
cartea pe care o cumpăr. Mă pomenesc că stau cu orele la un raft, cu zece cărți
în brațe, neștiind pe care să le aleg, pentru că n-am destui bani în portofel
încât să le cumpăr pe toate. Și când, în final, aleg cu mare greutate câteva,
mă aflu într-o altă dificultate, pentru că nu știu pe care s-o încep prima!
Stau și mă
gândesc ce s-a întâmplat acum o lună de m-a făcut atât de pasionată de cărți ca
niciodată. Dar mi-am dat seama imediat. Cărțile s-au întâmplat. Nerăbdarea de a
sări direct la jumătatea ei s-a păstrat, dar nu totdeauna primele zece pagini
dintr-o carte sunt plictisitoare, și atunci când ajung la jumătate, mă uit la
cotor și mă gândesc ”Wow, cât am citit! Și wow, cât mai am de citit!” Și
sentimentul ăla pe care îl ai când ții în mână o carte pe jumătate citită. Și
sentimentul ăla pe care îl ai când ajungi la deznodământ și nu mai prididești
să afli ce s-a întâmplat cu îndrăgostiții care nu puteau fi împreună dintr-un
motiv sau altul sau cine a pornit incendiul pe insula aia privată sau cine era
impostorul care se dădea drept soțul tipei care era personajul principal. Sau
”the aha! moments” de pe la mijloc, când îți dai seama cum stau lucrurile de
fapt. Astea toate adunate m-au făcut acum să citesc non-stop și să adun pe
noptieră un număr impresionat de cărți ”în așteptare” pe care abia aștept să le
descopăr.
Mama e cea mai
încântată de schimbarea asta. Dorința i s-a împlinit. Și acum nu mai e dorința
ei, e a mea. Vreo câțiva ani mai târziu, dar better late than never.
