O seară cu prinți și prințese

Știu că v-am povestit de multe ori până acum prin intermediul articolelor mele despre cei de la Hospice Casa Speranței, iar de această dată o voi face din nou pentru că merită. Ca să vă împrospătez puțin memoria, Hospice reprezintă un ONG care se ocupă cu îngrijiri paliative pentru cei ce suferă de boli incurabile sau în stadii terminale, cei pe care medicamentele deja nu-i mai pot ajuta și care caută o ultimă speranță în ei. Iar pentru această cauză, ei organizează nenumărate evenimente pentru a face rost de fondurile necesare îngrijirii acestor oameni. Maratoane, alergări pe scările celor mai înalte clădiri din București, semimaratoane, concerte... Dar despre astea v-am mai povestit. Ceea ce nu v-am povestit încă este ultimul eveniment, cel mai important și mai grandios de altfel. Balul Edelweiss. Cel mai longeviv bal caritabil din România.

Balul caritabil Edelweiss este cel mai important event pentru cei din echipa Hospice. Pentru o seară, totul se transformă din dovleac în caleașcă, totul capătă altă vibrație. Și veți înțelege imediat de ce. Desigur că am avut onoarea de a face parte din organizarea acestui eveniment, de a fi acolo cu toți ceilalți, voluntari, organizatori și invitați, și de a mă bucura de emoția serii odată cu ei. Mă simțeam ca o prințesă printre doamnele îmbrăcate cu rochii lungi, care își puseseră bijuteriile cele mai alese, și printre domnii eleganți care le însoțeau. Ținuta a fost black-tie, iar rochia mea, și ea lungă, a contribuit la acest sentiment… royal.

Balul s-a desfășurat la unul dintre hotelurile de lux ale Bucureștiului, Athenee Palace Hilton, sâmbătă, 15 noiembrie (știu, știu, scriu cam târziu despre asta), și a luat forma mai multor feluri de licitații. Live, secret sau prin envelopes. Licitații la care au participat toți invitații balului, domni și doamne, dispuși să scoată din buzunar sume importante de bani pentru a susține cauza Hospice. Câteva dintre obiectele scoase la licitație sunt un colier de onix care a aparținut prințesei Marina Sturdza, un vas semnat Ioan Nemțoi ce avea un preț de pornire de 7000 de euro, dar și un meci de tenis cu Simona Halep, pe care un domn a scos din buzunar 2200 de euro, o cină cu Marina Sturdza sau un internship plătit, peste hotare. Licitația live a fost precedată de premiile câștigate prin intermediul plicurilor. Plicuri pe care trebuia să plătești 100 de lei pentru a afla ulterior dacă ai câștigat o ședință foto, un revelion de lux sau multe alte surprize de acest gen.

Gazdele balului Edelweiss din acest an au fost nimeni alții decât Corina Caragea și Dragoș Bucurenci (vă spun, Corina este și mai frumoasă în realitate decât este pe sticlă!), iar printre invitați s-au numărat Dana Rogoz, Dana Săvuică, dar și Graham Perolls, fondatorul a Hospices of Hope și, bineînțeles, prințesa Marina Sturdza. Atmosfera a fost întreținută de cei de la Brio Sonores și Geambașu Band, dând startul și la puțină distracție în adevăratul sens al cuvântului, dans și voie bună.

Deși pentru noi, voluntarii și organizatorii, a fost destul de solicitant, a fost genul de activitate la care nu-mi pasă cât de mult muncesc, pentru că tot la fel de frumoasă și de feerică rămâne atmosfera și sentimentul care vine odată cu ea. Chiar dacă am stat foarte mult în picioare, m-am asigurat că invitații intră la timp în sală, iar în momentul envelope draw-ului am simțit durerea cruntă de spate care venea de la postura pe care trebuia s-o adopt până la finalizarea momentului. Asta pentru că se filma și eu trebuia să-l însoțesc pe Dragoș cu microfonul prin sală. Tocurile care nu se mai terminau și modul în care tălpile mele practic mă implorau să dau pantofii ăia jos erau insuportabile spre sfărșitul serii, dar la sfârșit aș fi luat-o de la capăt fără discuție. Pentru că știam că fac un lucru mărunt, dar folositor pentru cei de acolo și cei pentru care a fost organizat tot acest eveniment, pacienții din centrele Hospice. Iar sentimentul pe care îl ai atunci când faci un bine fără să aștepți absolut nimic la schimb este priceless…

P.S.: poza articolului probabil că o știți deja de pe profilul meu de Facebook, dar nu m-am putut abține să nu o încarc și aici pentru că sunt tare mândră de ea și de faptul că am avut ocazia să fac o poză cu minunatele gazde ale acelei seri. Poza a fost postată și pe pagina oficială a Corinei Caragea, yeeeey! :))

Medicament pentru suflet

În această seară plăcută de toamnă, 7 noiembrie 2014, am întreprins o activitate foarte plăcută mie și sufletului meu: mersul la teatru. Nici articolul ăsta și nici vizionarea piesei de teatru nu au fost plănuite dinainte, a fost ceva spontan și ăsta e alt lucru care îmi face inima să bată tare.

 

 Acum fix o săptămână primesc două invitații la Teatrul Bulandra pentru data de 7 noiembrie la piesa Căsătoria. Entuziasmul și încântarea mea nu au întârziat să apară, așa cum era de așteptat, dar din lipsă de timp și de memorie, am uitat să citesc puțin despre piesă, așa cum făceam în mod obișnuit. Control freak, deh. Am citit în dimineața asta, între două telefoane la birou, cam care e treaba cu „Căsătoria” asta, dar am dat repede X la pagina de Google că mă așteptau niște oameni de recrutat.

Între noi fie vorba, putea să fie orice fel de piesă și să joace orice fel de actori, că tot cu același interes și plăcere o vizionam. Dar n-a fost absolut deloc așa. Deși a început puțin cam dramatic, ceea ce a continuat a meritat din plin cele 3h petrecute pe același scaun, în aproximativ aceeași poziție. Timpul a zburat, atât de prinsă am fost de jocul actorilor și de replicile pline de umor la fiecare frază.

Ca să vă povestesc puțin despre ce e vorba, spectacolul ăsta este o producție rusească scrisă de Gogol, în care o tânără fată își căuta un bărbat cu care să se mărite. Impropriu spus că își căuta, pentru că nu o făcea ea, ci pețitoarele ei, două doamne mai în vârstă, foarte persuasive și șarmante, ce aveau tot timpul cuvintele în buzunarul de la spate. Pe cealaltă parte, un domn, deloc de lepădat, încerca și el să-și facă curaj să se însoare, dar pare-se că nu reușea. Avea mereu „o reținere” care-l făcea să pară ca și cum suferea de tulburare maniaco-depresivă (psihologul din mine… n-ai ce să-i faci…). Acum voia, acum nu mai voia. Acum era încântat de tânăra domnișorică, acum căuta cea mai apropiată cale de scăpare. Dar nici el nu făcea totul așa… de capul lui. Îl avea pe prietenul lui cel mai bun ca și pețitor, care nu se lăsa mai prejos față de doamnele menționate puțin mai sus.

Când, într-un final, domnițele i-au găsit domnișoarei cinci potențiali soți, printre care și umilul nostru protagonist, care nu era dornic să se însoare și arăta chestia asta într-un mod cât se poate de vizibil, și nici nu era de viță nobilă, ca ceilalți pretendenți, fiind care mai de care mai… înzestrați. Cu ceva ani la portofoliu, nicidecum tineri și verzi, unul se mândrea cu experiențele lui marinărești și cu gradele pe care le câștigase de-a lungul vremii, altul căuta o domniță care să vorbească „pe franțuzește”, chiar dacă n-ar fi înțeles o iotă din ce i-ar fi spus pentru că el nu știa franceză, celuilalt îi ieșeau ochii din orbite după zestrea fetei, iar cel de-al patrulea nu avea cine știe ce calități înafară de o foarte amuzantă bâlbâială care survenea când emoțiile își făceau apariția.

Când a venit vremea ca Agafina, fata noastră, să-i cunoască pe pretendenții ei, toți și-au pus în practică șarmul, mai puțin Ivan, care stătea nemișcat și nevorbit la locul lui, pe scaun. De treburile astea se ocupa purtătorul său de cuvânt, bunul lui prieten, care voia cu orice fel de preț să-l vadă și pe el odată însurat. După minunata întâlnire, Agafina constată că s-a îndrăgostit de toți cei cinci și acum nu știe pe care să-l aleagă. Pețitorul lui Ivan o ajută nițel, făcând alegerea în locul ei. O îmbrobodește făcând-o să creadă că toți ceilalți nu sunt buni de nimic, dar acționează și pe partea cealaltă a baricadelor, făcându-i și pe domni să creadă că domnișoara nu merită niciun fel de osteneală.

După îndelungi tratative, cei doi cad pradă vrăjelilor celor din jur și se îndrăgostesc unul de celălalt, ba chiar și hotărăsc data nunții, au parte de prima sărutare și primele îmbrățișări, împinși puțin de la spate, la propriu, iar Ivan își dă seama cât de minunat este să te însori, spunând că, dacă ar avea un regat, ar aranja ca toată lumea din regat să se căsătorească, atât de frumos este. Doar că, în ziua nunții, stând el așa pe gânduri și analizând situația, realizează că de fapt va fi însurat pentru tot restul vieții, fără căi de scăpare, fără ca părerile de rău să mai aibă vreun efect și atunci decide să sară pe fereastră și să se facă dispărut. Ceea ce și face, lăsând-o pe frumoasa Agafia cu inima frântă și cu lacrimile curgându-i pe obraz, și pe bunul lui prieten cu obrazul crăpat de rușine după câte eforturi făcuse ca nunta să se întâmple.

Deznodământul este unul neașteptat, mai mult sau mai puțin, la cât de indecis era Ivan, dar oricum foarte diferit față de poveștile de dragoste din zilele noastre. Piesa este plină de umor veritabil, pot să vă spun că puține au fost scenele unde n-am avut gura până la urechi, iar actorii care dau viață acestor personaje merită absolut toți banii și timpul. Printre ei se numără Doru Ana, ce a făcut parte și din distribuția piesei O scrisoare pierdută, pe care eu personal, am văzut-o de trei ori, Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu, care joacă și în binecunoscutul serial românesc Las Fierbinți, Șerban Pavlu sau altfel spus Văru, și mulți alții la fel de buni și talentați.

Acum, ca să ne îndepărtăm puțin de piesa propriu-zisă, pe lângă faptul că mi-a plăcut teribil de mult, ceea ce mi-a mai plăcut a fost că sala a fost plină. Dar plină, plină. Ceea ce mi-a făcut inima să crească pentru că oamenii încă mai savurează acest gen de activități, încă mai apreciază un spectacol bun. Și aici vorbesc de oameni de toate vârstele, de la 18 ani la 80 de ani. Încă se mai aranjează și încă se mai îmbracă frumos ca să vină la teatru, pentru că la teatru nu e ca la film, aici trăiești intensitatea momentului odată cu actorii de acolo de pe scenă, îți dai telefonul pe silent din respect pentru ei și aplauzi atunci când simți nevoia s-o faci, nu-ți verifici Facebook-ul pentru că pierzi o replică haioasă care nu apare pe filelist imediat după ce se închide stagiunea. Este o atmosferă pe care eu n-aș da-o nici pe cel mai bun film din lume.

Vă recomand din toată inima piesa „Căsătoria” care se joacă la Teatrul Bulandra și pot să vă spun că momentan ocupă locul al doilea în top, după Dineu cu proști, de la TNB. Ăsta da teatru!

Șampon? Ce-i ăla?

Iată că după o absență nejustificat de mare, revin în rândul lumii bune care practică bloggingul. :))) Și de data asta, o să vă povestesc despre un experiment care durează de ceva vreme, pe care îl încerc pe propria-mi piele și de care sunt foarte încântată.

Articolul ăsta o să-l dedic tuturor doamnelor și domnișoarelor care își iubesc podoaba capilară și ar face orice ca să-și mențină părul sănătos și plin de viață. Hai că deja sună a reclamă la șampon. Doar că nu vorbim deloc de șampon aici. Nici de măști, nici de balsamuri sofisticate, nici de uleiuri esențiale, de măsline, de ricin, de argan sau alte nebunii.

Vorbim de bicarbonat de sodiu și oțet. De ce? Cum ar spune o veche vorbă din popor... „de mere”. Și acum s-o luăm de la capăt și să vă explic cum stă treaba cu ingredientele astea minune.

Încă de când eram mică am avut o pasiune pentru păr. Îmi plăcea să am grijă de el, să-l coafez în fel și chip, era cartea mea de vizită. Este și acum, doar că era cam roasă pe la colțuri. Când am ajuns la liceu, am descoperit magia vopselurilor. Am început cu bincunoscutul blond, care a trecut prin toate nuanțele care există, începând cu cel spre castaniu și terminând cu ăla platinat. Eram fascinată de toate nuanțele din capul meu, dar suvițele mele nu păreau să fie prea încântate. Normal. Cui i-ar plăcea să sufere în halul ăsta în fiecare lună? Să nu uităm că vorbim de blond. Blond egal putere de decolorare mai mare.

Toate bune și frumoase, până când m-a lovit pe mine ceva în cap să mă fac roșie. Și m-am făcut. Deși coafeza m-a întrebat de o sută de mii de ori dacă sunt sigură. Și iacătă că în felul ăsta am semnat sentința propriului meu păr. Era foarte mișto culoarea, dar după o săptămână a dispărut. Logic, ce culoare de genul ăsta să stea pe trei ani de blond intens? Așa că m-am dus înapoi la coafeză să-mi „revigoreze” culoarea cu un nuanțatoooor. Nuanțator care era cam magenta el așa, dar era chic. S-a dus și ăla și am rămas cu un fel de măturică așa în cap. Pentru o persoană care își iubește părul, aș fi putut să fac și pușcărie dacă ar fi existat poliția părului.

Când a venit balul de absolvire dintr-a12a, m-am potolit. Am aruncat un mild blonde peste el ca să scap de nebunia aia de roșu și apoi am îmbrățișat o nuanță de ciocolatiu banală, care nu ieșea cu nimic în evidență. Taman la fix. Și am ținut-o așa vreun an. Fără șmecherii, fără aiureli, doar ciocolatiu. Până când am decis să nu mă mai vopsesc deloc, așa că acum părul meu este un fel de ombre așa, că tot e la modă.

Ca o mică mare paranteză, menționez că părul meu are firul foarte subțire, foarte moale și fin. De aici puteți concluziona că nu era și nu e nici acum foarte des. Suficient cât să-mi încadreze frumos fața și să aibă volum atât cât era nevoie. Toate astea în combinație cu placă, ondulator, foehn, electrizări, prea frig, prea cald, perii peste perii și altele, au dus la degradarea sistematică a minunatului meu păr. Acum, retrospectiv vorbind, nu știu ce a putut fi în capul meu (pe dinăuntru, că pe dinafară știu ce-a fost) de am putut să fac asemenea grozăvii.

Și uite așa am pornit pe lungul și întortocheatul drum al regenerării. Și am folosit absolut tot ce se putea folosi. Șampoane care mai de care mai profi, balsamuri la fel, uleiuri scumpe și mai puțin scumpe, tratamente cu care stăteam țâșpe ore în cap, foarfecă din când în când că deh, traumatizată fiind de faptul că în copilărie eram tunsă băiețește, voiam să-l las să și crească – bad timing – măști cumpărate de la saloane și câte și mai câte. Numai chimicale. Și o să mă întrebați „Și rezultatul?”. Zero barat. Nul. Ba chiar pe minus, că pe deasupra mai și cădea ca naiba.

Și exact când nu știam ce să mai fac, am dat din întâmplare peste un articol despre metoda „fără șampon”. Și m-am gândit „ei drăcie, cum naiba să-ți speli părul fără șampon și pe deasupra să mai arate și bine??”. După ce m-am documentat binidităt despre no-poo method, am pus-o și în aplicare. Metoda asta presupune să nu mai bagi chimicale în păr. Să-ți cureți părul cu apă, bicarbonat de sodiu pe post de șampon și oțet de mere pe post de balsam. Nu suna chiar așa imposibil. După tot ce deja folosisem, ce putea să fie mai rău? Am înștiințat-o pe mama de schimbare, ca să știe de ce nu mai există șampoane la baie (da, le-am aruncat cu dragă inimă pe toate), m-am dus la supermarket și mi-am cumpărat un kil de bicarbonat, o sticlă de oțet de mere nefiltrat, două fâs-uri de alea de vedeți pe la saloane și m-am apucat să prepar „poțiunea”.

Am pus două lingurițe de bicarbonat într-unul din fâs-uri, am umplut celălalt fâs un sfert cu oțet, le-am amestecat pe amândouă cu apă, le-am agitat bine bine și m-am băgat sub duș. După ce mi-am uscat părul, am rămas șocată. Părul meu era mai curat și arăta mai bine decât după ce îl spălam cu șampon. Inițial am crezut că doza aia pe care o preparam eu o să-mi ajungă pentru nenumărate spălări, până când am observat că părul nu mai era așa curat de fiecare dată. Am zis că deh, perioada de acomodare, așa trebuie să fie până când se obișnuiește părul cu noul tratament, dar de fapt trebuia doar să folosesc toată doza, ca să-l degresez mai bine, normal. Și uite așa am rezolvat și problema asta.

Deja au trecut mai bine de două luni de când am schimbat regimul în ceea ce privește podoapa capilară și vă spun că diferențele deja se văd. În primul rând, părul se aranjează mult mai bine, nu mai stă așa mătură, e mai hidratat, e mai lucios, iar vârfurile le țin mai bine sub control în felul ăsta. Folosesc doar foehn și ser pentru vârfuri, dar nu mai simt nevoia să-l întind sau să-l ondulez ca să aibă o formă, face asta și singurel acum că știe cum. :D În al doilea rând, înainte dacă îl spălam seara, a doua zi dimineață arăta ca și cum nu l-aș fi spălat deloc. Acum e la fel de curat și de fresh ca in secunda în care l-am terminat de periat imediat după duș. Și se menține așa toată ziulica. Ceea ce pentru mine este clar o îmbunătățire.

Șamponul, pentru că e plin de chimicale, nu face altceva decât să lase părul fără uleiurile naturale care îl fac să fie sănătos și hidratat. Îndepărtează atât chestiile nașpa, adică murdăria, dar și chestiile bune, adică uleiurile astea de care vă zic aici. Așa că el încearcă să compenseze producând și mai multe uleiuri proprii, ceea ce face ca părul nostru să fie din ce în ce mai gras. Iar noi, ca să readucem strălucirea, băgăm balsam. Și uite așa, intrăm într-un cerc vicios care nu face decât să ne golească buzunarele și scăfârlia. Bicarbonatul de sodiu nu face decât să îndepărteze murdăria, lăsând uleiurile naturale acolo unde le e locul, pe părul nostru. Dar pentru că el este totuși o bază, chimic vorbind, trebuie să echilibrăm lucrurile (sau pH-ul) cu ceva acid: oțetul de mere. Și voila. Problem solved. Dacă vă întrebați, un plic de bicarbonat costă 2 lei, iar o sticlă de oțet în jur de 7-8 lei. Cred că și portofelul vostru vă va mulțumi. :)))

Eu sunt foarte încântată de schimbarea pe care am avut curaj s-o fac. Îmi pare rău că nu am poze înainte și după, să vă și arăt cum stau lucrurile. O poza face cât o mie de cuvinte, dar n-am avut atâta inspirație pe moment, mereu îmi vin ideile bune când e prea târziu. Dar vă încurajez din toată inima, fetelor, dacă aveți probleme cu părul și nu mai știți ce să-i mai faceți, să îmbrățișați metoda asta, chiar dacă sună puțin... dirty să-ți speli părul fără șampon. It really works! Și nu numai pentru părul gras, ci și pentru cel prea uscat sau pentru mătreață sau dacă vă cade prea rău. Am uitat să menționez, nici nu mai cade așa rău. :D