Pe locuri! Fiți gata! Start!

Cam asta aveau în minte și în suflet participanții de la Maratonul Internațional București ce tocmai s-a desfășurat weekendul ce a trecut. Cei aproximativ 8000 de alergători au luat startul duminică, la ora 9 a.m, în Piața Constituției, într-o zi însorită și călduroasă de octombrie, contrar așteptărilor.

Experiența mea privind maratonul și alte evenimente de genul acesta este puțin diferită. Nu știu cum e să alergi la maraton, știu cum e să fii voluntar la maraton. Pentru că de ceva vreme încoace sunt voluntar în echipa HOSPICE Casa Speranței, iar cei de la HOSPICE se ocupă, printre altele, cu strângerea fondurilor pentru acțiuni umanitare prin astfel de evenimente, am avut ocazia, de două ori până acum, să particip și eu, dar de partea cealaltă a baricadelor.

Cine se gândește că e ușor să fii voluntar la un maraton, să se mai gândească de câteva ori. Eu am ales de fiecare dată să stau la unul dintre punctele de hidratare amplasat la Piața Națiunilor Unite. Munca unui voluntar ce se ocupă de punctele de hidratare începe cu mult înainte de startul cursei. Pregătirea băuturilor pentru alergători, a fructelor, spălarea, curățarea și așezarea lor pe tăvi, tăvi ce ulterior se fac comode în brațele noastre, pentru ca maratoniștii să poată lua din zbor câte-o bucată de banană sau portocală pentru energie. Paharele și sticlele cu apă și băutură energizantă sunt pregătite cu dichis pe mesele amenajate special pentru așa ceva, urmând ca atunci când vine valul de oameni, să le putem lua repede de pe masă și să li le întindem în calea lor, în așa fel încât timpii lor de concurs să nu fie afectați. Echipa cu care lucrezi este la fel de importantă. Sarcinile prevăzute pentru fiecare și sincronizarea trebuie să fie la ele acasă, pentru că sunt situații în care, de unul singur, nu prea faci mare brânză.

Și acum, după ce v-am relatat, în mare, cam ce se face la un astfel de eveniment, să vă povestesc și experiența mea. Sâmbătă, la ora 13, exact când a pornit trenul în călătoria de 9h pe care am făcut-o de la Târgu Mureș la București (despre asta vorbim în alt articol), trimiteam confirmarea că particip a doua zi la maraton. Ajunsă acasă la ora 22, m-am băgat cât am putut de repede la somn, dar a doua zi la 5.30 când a sunat ceasul, îmi venea să-l trântesc de toți pereții. În cele din urmă, m-am adunat, am băut shake-ul de dimineață, m-am echipat binidităt și am pornit.

În primăvară, la Semimaratonul Internațional București, de la atâta efort și entuziasm, am făcut o febră musculară de toată frumusețea, că a doua zi mergeam ca o bătrânică de 80 de ani. De data asta, am luat preventiv o aspirină, dar n-a mai fost cazul, pentru că deși numărul participanților a fost mai mare, iar cursa mai amplă, și voluntarii au fost mai numeroși, mai prompți și mai activi. A existat un mic moment de colaps, în care rămăsesem fără băutură energizantă și nu reușeam să desfacem mai repede paharele și să le umplem, iar maratoniștii făcuseră coadă în fața noastră, așteptând o doză de energie. În cele din urmă, am scos-o la capăt cu mai mult decât brio și toată lumea a fost mulțumită.

Bineînțeles că pe lângă munca propriu-zisă mai există și distracție, voie bună, comunicare, relaționare, cu persoane noi sau cunoscute deja, caterincă, nu vă imaginați că muncești cu orele pe acolo. Îmbinăm utilul cu plăcutul că așa e frumos întotdeauna. De data asta am avut și muzică, ceea ce a făcut totul și mai plăcut. Și pentru că toate erau bune și frumoase, am pus mâna pe un aparat foto și am început să fac poze. Și pasionată de fotografie cum bine mă știți, nu l-am mai lăsat din mână până nu s-a terminat.

E tare interesant să vezi din exterior reacțiile celor care aleargă efectiv la un astfel de event. Punctul de hidratare la care am stat eu a fost amplasat relativ spre finalul cursei, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai frumos. Toată lumea era extenuată, cu sufletul în gât și cu mâinile întinse după apă. Unora nu le mai păsa că sunt într-o competiție, mergeau alene, oprindu-se să-și tragă sufletul și să savureze pe îndelete o bucată de portocală. Alții treceau pe lângă noi și brațele noastre pline de sticle și pahare ca vântul, fără să se oprească, fiind ancorați și concentrați în cursă. Am admirat de-a lungul valului de maratoniști care ne făceau cu mâna tot felul de outfituri, de la colanți și tricou, la chiloți și bustiere și costume de Superman și Ironman, urechi de Minnie și peruci colorate la tutu-uri și cozi de panteră. Ce să mai, un adevărat show, o adevărată plăcere să te uiți la ei.

Dacă vă întrebați cine a câștigat cursa, proba feminină a fost câștigată de românca Paula Todoran, care a obținut un timp record pentru ea, de 2h și 41 de minute, locurile 2 și 3 fiind ocupate de kenyencele zvelte venite să alerge la București. Iar podiumul masculin a fost ocupat, bineînțeles, de kenyeni, ca și la Semimaraton, cel de pe locul 1 scoțând un timp de 2h și 14 minute. Era de așteptat, oamenii ăștia nu aleargă. Ei zboară.

Abracadabra, hocus-pocus și ce mai vreți voi

”

-          M-am plictisit!

-          Mai citește și tu o carte.  ”

Asta era mama care mă îndemna foarte des când eram mai mică să ”mai citesc și eu o carte”. Dar cu o frecvență destul de mare îmi intra pe o ureche și-mi ieșea pe cealaltă. Pentru că nu-mi plăcea să citesc. Atunci când chiar o făceam dintr-un motiv misterios, era prilej de sărbătoare. Toată lumea se mira atâta, că mai că-mi venea să renunț acolo, pe loc.

Recunosc, întotdeauna mi-au plăcut cărțile. Să le admir copertele frumos aliniate, să le cumpăr, dar nu să le și citesc. Că doar ăsta e scopul pentru care cumperi o carte, nu? S-o și citești. Doar că eu nu intrasem în lumea cărților atât de adânc încât să rămân acolo forever and ever. E drept că mai găseam din când în când câte-o trilogie pe care s-o citesc cu sufletul la gură într-o săptămână, dar magia se oprea acolo. Reveneam la ritualul veșnic de a intra într-o librărie, a admira cărțile, poate pe unele le și cumpăram, dar uitam de ele din momentul în care le găseam un loc confortabil în bibliotecă. Nu e ceva cu care mă mândresc, faptul că păream incapabilă de a strecura o lectură bună în timpul meu foarte liber. Cred că era lipsa de răbdare, răbdare până descopeream firul poveștii și mă acomodam cu personajele, răbdare până ajungeam să nu mai încurc numele personajelor între ele.

Dar. Pentru că există un mare ”dar” în povestea asta. De la o vreme ceva s-a schimbat. De vreo lună încoace citesc carte după carte, poveste după poveste, mă surprind intrând în aceleași librării ca mai demult, dar cu nerăbdarea de a citi cât mai repede cartea pe care o cumpăr. Mă pomenesc că stau cu orele la un raft, cu zece cărți în brațe, neștiind pe care să le aleg, pentru că n-am destui bani în portofel încât să le cumpăr pe toate. Și când, în final, aleg cu mare greutate câteva, mă aflu într-o altă dificultate, pentru că nu știu pe care s-o încep prima!

Stau și mă gândesc ce s-a întâmplat acum o lună de m-a făcut atât de pasionată de cărți ca niciodată. Dar mi-am dat seama imediat. Cărțile s-au întâmplat. Nerăbdarea de a sări direct la jumătatea ei s-a păstrat, dar nu totdeauna primele zece pagini dintr-o carte sunt plictisitoare, și atunci când ajung la jumătate, mă uit la cotor și mă gândesc ”Wow, cât am citit! Și wow, cât mai am de citit!” Și sentimentul ăla pe care îl ai când ții în mână o carte pe jumătate citită. Și sentimentul ăla pe care îl ai când ajungi la deznodământ și nu mai prididești să afli ce s-a întâmplat cu îndrăgostiții care nu puteau fi împreună dintr-un motiv sau altul sau cine a pornit incendiul pe insula aia privată sau cine era impostorul care se dădea drept soțul tipei care era personajul principal. Sau ”the aha! moments” de pe la mijloc, când îți dai seama cum stau lucrurile de fapt. Astea toate adunate m-au făcut acum să citesc non-stop și să adun pe noptieră un număr impresionat de cărți ”în așteptare” pe care abia aștept să le descopăr.

Mama e cea mai încântată de schimbarea asta. Dorința i s-a împlinit. Și acum nu mai e dorința ei, e a mea. Vreo câțiva ani mai târziu, dar better late than never.

Cosmo girl

Încă de mică am fost fană înfocată a revistelor. Cred că ne amintim cu toții de Cool Girl, Bravo Girl și Bravo, reviste pe care eu le savuram din scoarță-n scoarță pe terasa casei bunicilor de la Rîmnicu Sărat. Pe măsură ce am crescut, iar Cool Girl și Bravo deveneau numai niște amintiri, am ridicat ștacheta și în ceea ce privește revistele. Astfel am devenit o Cosmo girl.

Niciodată nu mi-am pus problema care sunt articolele unei reviste care îmi plac sau îmi displac, o citeam și o priveam ca un întreg. Dar pentru numărul ăsta de septembrie am zis să schimb puțin lucrurile.

Dacă ar fi să aleg punctele forte ale ediției de septembrie 2014, aș alege interviurile cu Megan Fox și, respectiv, Oceana. Mi se par foarte interesante și fascinante interviurile cu vedetele de la Hollywood. Ai ocazia să le vezi și alte laturi decât cele expuse în filme, emisiuni sau surprinse de paparazzi. Iar pentru că vedetele sunt pentru mine ”undeva, departe”, mereu am avut senzația că a citi un interviu de genul acesta e ca și cum te-ai uita pe gaura cheii într-o cameră încuiată, plină cu ciocolată, vezi doar o bucățică miiiiiică de tot al unui întreg ce nu-ți stă în puteri să-l descoperi. Desigur că nu întotdeauna e vorba de ciocolată, dar dacă interviul e reușit, sunt dispusă să trec peste acest aspect.

Un alt lucru ce mi-a atras atenția într-un mod plăcut a fost citatul lui Johnny Depp, ”de ridicat sprânceana”: ”Singurele ființe suficient de evoluate pentru a simți dragoste pură sunt copiii și cățeii.” Noi, adulții, am pierdut undeva, pe drumul ăsta lung și întortocheat al vieții, capacitatea de a primi și de a oferi iubire necontaminată cu răutate, invidie, supărări, orgoliu, rețineri.

Și, în final, o să mai evidențiez un singur articol care mie mi s-a părut foarte util, și anume Brush UP! Articol care oferă indicații despre ce rol își are fiecare pensulă din trusele noastre de machiaj. Deși sunt o împătimită a machiajului, niciodată nu am reușit să descifrez pe deplin motivul pentru care au fost create atâtea pensule și pămătufuri pentru fiecare colțișor al feței. Pensulă pentru corector, pensulă pentru fardul de pleoape, pensulă pentru fond de ten, pensulă pentru blush, pensulă pentru estomparea culorilor. Uf… greu. Noroc cu articolul din Cosmopolitan, că mă mai scoate din ceață.

Și pentru că, până acum n-am vorbit decât despre aspectele pro ale numărului de septembrie al revistei Cosmopolitan, am să spun câteva cuvinte și despre partea cealaltă. Nu cred că este vreun articol despre care să spun în mod clar că nu-mi place. Toate sunt folositoare într-un fel sau altul, unele mai mult, altele mai puțin, pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin. Fiecare articol a necesitat muncă și efort și ar fi nedrept pentru realizatorii acelor articole să dau un review negativ.

Cam atât despre revista Cosmo de luna asta. Stați pe-aproape, am să mai revin cu recenzii ale revistelor mele preferate. :D 

Foto: 
https://www.facebook.com/TeodoraNitescuPhotography

Cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii

Ei dragilor, iată că se duse și mult iubita vară, una dintre multele veri ce au fost și vor să vină. O vară în care m-am distrat, m-am relaxat, m-am plimbat, m-am bronzat și m-am cojit, am vizitat castele și m-am plimbat cu mașina pe autostrăzi nemțești, am mâncat mai mult decât ar fi trebuit, o vară în care nu m-am destrăbălat atât cât ar fi trebuit.

Și iaca a venit toamna și ne-a adus deja primele ploi și primele experiențe plăcute. Una dintre ele întâmplându-se chiar astăzi, 3 septembrie. Despre ce e vorba? Despre ceea ce se numește consiliere. Da, astăzi am fost consiliată în carieră. Dacă vă întrebați care carieră, o să vă răspund ”aia care o sa urmeze”, pentru că ăsta este primul pas către ea.

Acum câteva zile, am primit un mail foarte promițător, în care mi-era prezentat un proiect european dezvoltat de o firmă de HR, ce constă practic în ajutarea tinerilor de a se integra pe piața muncii. Mai concret, în anumite stagii de practică care, ulterior, să se soldeze cu un job. Part sau full time. Și am zis ”Wow! Mișto oportunitate!”. Am adunat câțiva colegi interesați și am ieșit, oficial, din zona de confort! Asta în câteva cuvinte proiectul per ansamblu, dar ceea ce am făcut azi a fost o operațiune mult mai complexă.

M-am bucurat să aflu că până să ajungem să beneficiem efectiv de internship, vom parcurge anumite etape ce ne vor ajuta sa ne definim calitățile și să ne cunoaștem lacunele, să ne descoperim abilitățile și domeniile în care trebuie să mai perseverăm. Și am pornit la treabă. Inițial, am fost puși la curent cu toate informațiile pe care eu vi le dau vouă acum, apoi am trecut printr-un workshop de dezvoltare personală, unde ne-am exersat punctele forte și ne-am depășit câteva dintre barierele proprii. Apoi am continuat către această consiliere în carieră cu care vă tot amăgesc de la începutul articolului.

Consilierea în carieră nu înseamnă să mergi la un specialist în acest domeniu și să te aștepți ca el să-ți descopere talentele și aptitudinile, să îți spună unde să te angajezi sau ce să faci în această direcție, nu înseamnă să te duci acolo și să stai cu mâinile-n sân, ”hai, dezvoltă-mă!”. Nope. Cine credea asta, o să fie dezamăgit. Să fii consiliat în carieră înseamnă să fii dispus să-ți irosești din timpul tău liber și să cooperezi cu un consilier experimentat pentru a mai adăuga câteva cărămizi la temelia carierei tale sau măcar să știi de unde să începi să construiești.

După consilierea de grup, în care am discutat despre aspectele generale ce privesc consilierea, cum trebuie să arate un CV, cum ar trebui să ne prezentăm la un interviu, care sunt abilitățile personale cele mai căutate de un angajator, factorii care intervin în luarea unei decizii în legătură cu un loc de muncă și anume timpul liber, cât de mult timp suntem dispuși să stăm separați de persoanele apropiate nouă, competențele personale și multe altele, a urmat partea cea mai importantă: consilierea individuală.

Aceasta presupune discuția cu un consilier acreditat, cu experiență, care să te ajute să îți dai seama care sunt punctele tale forte, dacă ele coincid cu cele ”populare”, ca să le zic așa, care să te îndrume către anumite domenii de lucru potrivite ție. După ce am predat prima foaie de feedback, am fost îndrumată către o sală de calculatoare unde am rezolvat câteva teste. De raționament matematic, de abilități ”funcționărești” sau cât de atent ești la detalii și cât de bine îți e dezvoltat spiritul de observație, de transfer analogic sau cât de bun ești în a face analogii între anumite domenii, în a aplica informațiile învățate într-o parte, în altă parte.

După discuția avută pe marginea rezultatelor de la aceste teste, o să mă umflu puțin în pene și o să vă spun că sunt foarte mândră de mine. Am reușit să obțin rezultate foarte bune la toate testele, ceea ce face ca potențialul meu ca viitor stagiar la HR, și nu numai, să crească considerabil. Cred că de asta aveam nevoie ca încrederea mea în forțele proprii să fie mai bine definită și ca linia zonei mele de confort să fie mai ușor modelată.

Am să închei articolul spunându-vă că, dacă aveți șansa (și dacă n-o aveți, creați-vi-o) să beneficiați de această consiliere în carieră, faceți-o cu toată încrederea! O să vă ofere o altă perspectivă asupra potențialului vostru de muncă, asupra calităților voastre, asupra targeturilor pe care vi le propuneți.

Este un lucru extraordinar că, noi, tinerii din ziua de astăzi, avem posibilitatea să fim îndrumați către locurile unde ne potrivim cel mai bine în ceea ce privește joburile, că primim sprijin din partea anumitor companii pentru a ne integra pe piața muncii și a dobândi experiență, că putem primi feedback pentru a fi conștienți de ceea ce trebuie să îmbunătățim, că suntem încurajați să facem practică, să muncim, să fim activi!

Numai cel ce nu caută, nu găsește aceste lucruri. Ele sunt acolo, ne așteaptă, dar trebuie să avem ochi să le privim…

Tehnologie, încotro?

Joi, 28 august, am avut plăcerea de a participa la prima ediție a EDYS, European Digital Youth Summit, cel mai mare eveniment digital creat în special pentru tineri cu ocazia faptului că nu de multă vreme tehnologia a început să ne acapareze și să ne influențeze cât mai mult viețile. Evenimentul s-a aflat sub cupola Camerei Deputaților și a programului SMARTER Social Media Academy: Raising Teen Employability Resources, program ce își propune să dezvolte angajabilitatea tinerilor pe piața muncii și să ofere noi oportunități acestora utilizând mijloacele Social Media.

Citind aceste lucruri în ziar și gândindu-mă la hotărârea mea de a nu mai rata nicio ocazie de a afla lucruri noi și interesante, am completat formularul de înscriere și am așteptat cu sufletul la gură confirmarea. Când am văzut că locul unde se desfășoară este Casa Poporului, entuziasmul meu a crescut exponențial. Locurile erau limitate, deci vă puteți imagina încântarea mea când am primit ok-ul din partea organizatorilor. N-o să vă detaliez programul și nici n-o să vă obosesc cu informații despre fiecare speaker în parte. O să vă împărtășesc, în schimb, informațiile pe care eu le-am reținut și care mi s-au părut cele mai interesante.

În prima parte a conferinței, am aflat faptul că București a devenit capitala digitală a Europei, că tarifele de Roaming vor dispărea complet până în 2015 și o să putem să ne folosim telefoanele în orice țară din Europa la fel cum îl folosim în propria casă, că multe dintre aspectele vieții de zi cu zi n-ar mai fi posibile fără tehnologie, că digitalul ne-a acaparat și trebuie să ne adaptăm la ritmul rapid de dezvoltare indiferent de vârsta pe care o avem. Totul este în schimbare și într-o schimbare rapidă. Tehnologia pe care o găseam în 1975 într-un computer de 5 mil. $, o găsim azi într-un iPhone de 400$.

Pe de altă parte, deși tehnologia are aspectele ei pozitive, poate avea și un efect negativ asupra generațiilor foarte tinere. Asumarea responsabilităților se face foarte greu pentru că ei nu cunosc vremurile dinaintea acestei explozii de tehnologie, nu știu cum e fără telefoane mobile, fără iPad-uri, fără jocuri electronice. Din acest punct de vedere, mă bucur că în copilărie nu am avut prea mult de-a face cu tehnologia. O altă bulină neagră ar fi faptul că se pierde esența interacțiunii face to face, devenim din ce în ce mai prinși în mrejele digitalului, ne bucurăm de ușurința cu care comunicăm pe Facebook, Twitter și Whatsapp, că uităm cum s-o facem față în față, de asta trebuie să menținem un echilibru între real și virtual.

În a doua parte a evenimentului, la workshopuri, doi reprezentanți de la o firmă de resurse umane ne-au vândut câteva ponturi despre cum să ne prezentăm la un interviu online, cum să ne îmbrăcăm, cum să vorbim, cum să ne comportăm, cât de atenți să fim la ce se află în jurul nostru, cât de mult accent se pune pe limbajul non-verbal, pe modul în care te vinzi. Apoi, o tipă din Islanda, studentă la Drept, ne-a vorbit puțin despre antreprenoriatul social și despre asemănările și deosebirile față de antreprenoriatul clasic. Social entrepreneurship-ul urmărește căutarea unei soluții pentru rezolvarea unei probleme la nivel social, pentru bunăstarea societății, pe când cel clasic pune accentul doar pe maximizarea profitului și urmărește doar oportunitățile care aduc beneficii economice.

La sfărșit, pentru că workshopurile au fost programate în paralel și nu am putut să participăm decât la două din patru, câțiva reporteri din patru țări diferite au fost atât de drăguți încât să sumarizeze informațiile de la toate cele patru workshopuri, amintind subiectele principale de discuție.

Un lucru pe care nu l-am menționat până acum a fost faptul că la eveniment au vorbit și au susținut prezentări speakeri din 14 țări diferite. Am luat contact cu alte moduri de gândire, alte genuri de proiecte decât cele întâlnite până acum, alte puncte de vedere. A fost foarte binevenit acel suflu nou de informații de peste graniță, acel entuziasm cum rar mai vezi, acea implicare în acțiuni care nu aduc neapărat faimă sau beneficii materiale, ci mai degrabă bunăstare sufletească și împăcarea cu tine însuți că ai reușit să faci un bine omenirii și societății cu resursele tale, atât cât ți-au permis capacitățile proprii.

Acum, gândindu-mă retrospectiv la faptul că lumea e într-o continuă schimbare în ceea ce privește tehnologia, mă întreb oare cât timp om mai avea până să se inventeze mașinile care se conduc singure (între noi fie vorba, deja există, dar doar în faza de prototip, so relax) și roboții care să-ți facă cumpărăturile? Cred că până atunci ne-ar prinde bine un telefon mobil cu 500% baterie. Am I right??? :D

Well, acestea fiind zise, sper că v-am trezit interesul încât să participați la următoarea ediție, pe care eu personal, abia o aștept să vină! :D

Filme sau cărți?

Și pentru că tot am vorbit acum câteva articole despre ecranizarea cărții ”de milioane”, pe numele ei Fifty Shades of Grey, am decis să extind puțin raza de acțiune și către celelalte cărți ecranizate pe care le-am văzut de curând. Mărturisesc că îmi place tare mult să văd filme făcute după cărți, să citesc înainte sau după film cartea și descopăr asemănările și deosebirile. Mi se pare un lucru fascinant. Exact ca în școala generală, la ora de geografie, când trebuia să comparăm două regiuni geografice.

Am citit acum ceva vreme prima parte din Hunger Games (Jocurile Foamei) și vreau să vă spun că această carte m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Acțiunea era atât de plină de suspans că, cu greu am putut să las cartea din mână ca să mă mai duc și la culcare. Vânătoarea umană se asemăna cu una din filmele horror, în care fiecare era în pericol să-și piardă viața dacă își întorcea capul pentru un moment. Lupta pentru supraviețuire era atât de aprig descrisă că simțeai cum te făceai una cu personajele când le citeai gândurile și le descifrai intențiile. După ce am terminat cartea, plină de încântare, mi-am zis că trebuie neapărat să văd filmul. Care m-a dezamăgit cumplit. Accentul s-a pus mai mult pe personaje și pe evoluția lor decât pe acțiunea în sine, care este cea mai importantă și cea mai vastă parte din carte. Nici un strop de palpitație, nici un strop de nerăbdare să aflu cine mai moare sau cine mai e răpus de acvariul în care erau prinse toate personajele. Nimic. Pe cât de mult m-a impresionat cartea, pe atât de mult m-a dezamăgit filmul. Fraților, unde e vânătoarea? Unde e fuga disperată după mâncare și apă? După viață? Aici o să votez pentru ”carte”.

Următorul film despre care o să vă vorbesc este renumitul ”Frumoasa și bestia”, ecranizat după minunata poveste pe care ne-o citea mereu mama la culcare. Filmul este o producție franțuzească de excepție. Nu pot să spun că mă dau în vânt după filmele franțuzești, dar ăsta chiar m-a impresionat. Pe lângă povestea bine-cunoscută și iubită de toți copiii și nu numai, personajele sunt realizate exact cum ar trebui realizate niște personaje dintr-o poveste. Cu o aură de mister și curiozitate care întrece toate așteptările. Cu trăsăturile dulci și suave, pe cât de suave pot fi cele ale unei bestii. Desigur că scenariul are câteva mici modificări, dar nu într-atâtea încât să fie deranjant și supărător. Chiar și atunci când realizezi că ”aici e altfel în carte”, într-un film de calibrul ăstuia ești dispus să treci cu vederea. So, nici până acum nu m-am putut hotărî dacă ”film” sau ”carte”.

Nici filmul făcut după faimoasa carte a lui John Green, The Fault in Our Stars, nu se lasă mai prejos. Cartea prezintă o poveste de dragoste de neuitat a doi adolescenți mai mult sau mai puțin bolnavi de cancer. Desigur că în lumina acestor aspecte, finalul nu este unul prea fericit, dar cele două fire principale ale cărții și anume povestea de dragoste și povestea din spatele poveștii de dragoste, cântăresc în mod egal în ochii cititorului. Filmul este aprrrrrooooaaaape la fel de bun ca și cartea. Plin de emoție, sentimente și suspine, dar cu câteva minusuri în ceea ce privește derularea scenelor și ordinea în care sunt puse. Drept și prin urmare, ”carte”. J

În concluzie, ce face ca versiunea scrisă să depășească versiunea ecranizată? Să fie oare faptul că sunt expuse toate gândurile personajelor? Că sunt dezbrăcate de secrete? Faptul că o carte o citești în două zile sau mai mult, pe când filmul trebuie să comprime toate secvențele importante din carte în doar 2h? Faptul că o carte rămâne totuși o carte, pe când filmul este mult mai superficial? Chestiile astea mă fac să mă întreb oare cum ar arăta un film care suprinde fiecare detaliu și părticică prezentă în carte? I guess I will never know…

Recenzii

Într-o seară, în timp ce tot dădeam scroll pe pagina mea de Facebook, observ într-o parte a paginii următoarea propoziție: Scrie o recenzie. Și dedesubt câteva propuneri de recenzii, alături de numărul de stele dispus să le oferi. De multe ori se întâmplă ca Facebook să-mi sugereze restaurante sau filme cărora să le dau un feedback, dar chestia e că de data asta opțiunile lui corespundeau cu opțiunile mele personale. Și mă gândesc ”ia hai să scriu eu o recenzie”, dar nu pe Facebook, ci într-un articol. Hai să le luăm pe rând.

Restaurant Sergiana.

Sunt sigură că fiecare dintre voi a vizitat cel puțin o dată Brașovul cu Piața lui a Sfatului. Well, în capătul unuia dintre bulevardele care duce la Piața Sfatului, Bdul Mureșenilor, se află un restaurant ascuns la subsolul unei clădiri, fără prea multă reclamă, ce ar putea trece foarte ușor neobservat dacă nu știi din surse sigure că acolo se află un restaurant. Pe numele lui Sergiana, acesta face parte dintr-un lanț de restaurante cu specific și magazine de mezeluri răspândite în tot orașul Brașov. Pe cât de nesemnificativ pare când îl privești de afară, pe atât de primitor este atunci când cobori scările și treci pragul. Salonul de mese este luminos, iar la intrare nu trebuie să aștepți foarte mult până când ești condus la o masă (asta dacă nu cumva e plin, caz în care trebuie să aștepți afară). Mâncarea, absolut delicioasă, este taman potrivită pentru tine dacă ești gurmand (cum sunt eu), iar deserturile nu mai zic! Iar prețurile sunt la fel de bune ca mâncarea. Înainte de a comanda, primești din partea casei jumări cu ceapă și pâine făcută în casă. Nu vă zic mai multe. Sper că v-am stârnit curiozitatea destul de mult încât să mergeți să vă convingeți singuri de bunătățile de acolo.

Starbucks.

Eeeei, touche, my friends! M-a nimerit Facebook cu alegerea lui.

Toți cei care mă cunosc știu că am o slăbiciune, ca și mulți alții ca mine, pentru cafeaua de la Starbucks. Cu mâna pe inimă vă spun că este, efectiv, Cea. Mai. Bună. Cafea. Din. Lume! Aș putea bea cafea de la Starbucks dimineața, la prânz și seara. Aperitiv, fel principal sau desert. Un Caramel Macchiato cald când e frig sau un Iced Caramel Macchiato când e cald merge perfect indiferent unde te afli, cu cine sau care ți-e starea de spirit. Indiferent că îl savurezi la Vitan, la Victoriei sau în Băneasa, vei da peste tot de aceeași aromă desăvârșită a cafelei proaspete și de aceiași băieți drăguți care o prepară. So yes, 5* pentru Starbucks. :D

Rămâi cu mine.

Nu, nu este o declarație, ci numele unui serial românesc, marca HBO, ce îi are printre actori pe Aureliu Surulescu, Iulia Lumânare și Andi Vasluianu. Serialul prezintă viețile și poveștile personajelor, ce se influențează într-un mod fascinant unele pe celelalte. Nu am reușit să văd serialul de la primul episod, dar am prins din mers și îl așteptam cu nerăbdare pe următorul. Nu sunt fană seriale și filme românești, dar acesta m-a prins și nu mi-a mai dat drumul până când nu s-a terminat. Intenționez să-l revăd, de la cap la coadă.

How the Grinch stole Christmas.

Filmul meu preferat din toate timpurile. Îl revăd cu drag de fiecare dată când vine Crăciunul, îngânând replicile odată cu actorii. De când eram mică, a devenit o tradiție să-mi prepar o cană de ciocolată caldă cu caramel și să mă uit la Grinch împreună cu mama. Cred că deja suntem cu toții familiarizați cu povestea lui Grinch, un omuleț verde, ce traiește în orășelul Whoville, păros și lipicios, dar amuzant, ce ajunge să urască Crăciunul pentru că, atunci când era mic, toți colegii de clasă și-au bătut joc de el când a încercat să-i dăruiască un cadou de Crăciun fetei pe care o plăcea. Din acel moment, el a urcat pe vârful unui munte și a rămas acolo, urând Crăciunul din toți rărunchii, iar inima lui micșorându-se cu două mărimi. Pe măsură ce creștea tot căuta o cale de a se răzbuna, de a opri râsetele și chicotelile de fericire ce veneau odată cu sărbătorile. S-a deghizat în Moș Crăciun, și-a construit o sanie și a pornit înspre micul oraș pentru a fura toate cadourile lăsate de Moșul. Când, în sfârșit, a reusit, și le-a urcat pe vârful muntelui ca să le arunce în prăpastie, aude din nou cântecelele și atmosfera de voie bună venind dinspre poalele muntelui. Iar atunci realizează că sărbătoarea Crăciunului nu constă în cadouri și lucruri materiale, ci mai degrabă în stări de spirit și sentimente, iar pe acestea n-ai cum să le furi. Chiar dacă am vazut filmul ăsta de 1000 de ori, la final rămân mereu pe gânduri, pentru că nu numai în perioada Crăciunului, ci și în restul timpului trebuie să prețuim mai mult acele aspecte ale vieții ce sunt neprețuite: familia, prietenii, sanatatea, bucuriile vieții, si să nu mai punem atâta accent pe lucrurile materiale care pot fi înlocuite foarte ușor.

Cam aici s-a oprit Facebook cu sugestiile lui, dar poate va găsi în curând altele noi. Țineți aproape. :D