Say cheeeeeese!

V-am promis într-unul din articolele precedente că vă povestesc despre pasiunea mea pentru fotografie. Iată c-a venit momentul.

Plăcerea de a face fotografii a apărut la fel ca plăcerea de a scrie: brusc și dintr-odată.

În vara lui 2013, pe când mă gândeam în ce fel să-mi umplu timpul destinat vacanței, în care nu făceam nimic decât să mă pun la curent cu ultimele noutăți din domeniul Facebook sau să mă bucur de ieșirile cu prietenele mele, am realizat într-o seară că ”îmi place să fac poze”. Adică, știam că îmi place să fac poze, doar albumele foto online erau și sunt și acum (și mai) pline de fotografii care mai de care mai atent selecționate și editate. Doar că, spre deosebire de momentul dinaintea constatării că hobby-ul meu mult căutat poate fi fotografia, pozele erau doar cu mine. Îmi plăcea, de fapt, să mi se facă poze. Si atunci a venit revelația: dar de ce să nu fac și eu poze altor oameni? Sau altor lucruri? Peisaje? Clădiri? Păsări? Animale? Chestii abstracte? Într-un cuvânt (sau mai multe), de ce să nu mă apuc de fotografie?

Totul căpătând astfel o formă, am înștiințat-o pe mama ce am de gând să fac în vara aceea: un curs de fotografie. Din păcate, n-am mai făcut niciun curs nici până în clipa de față, dar în schimb, am pus mâna pe aparatul foto pe care îl aveam atunci, o săpunieră Canon care nu era totuși de lepădat, și am început să-mi testez abilitățile fotografice, primul model fiind, desigur, prietena mea cea mai bună.

Fiind pasionată de tot ce înseamnă tehnologie, în mintea mea începuse să încolțească ideea de a avea un aparat foto profesional. Da, da, din acelea care arată ca niște tunuri în miniatură, masive, impunătoare, cu obiective mari și negre. Iar atunci când prietena mea, Amira, și-a cumpărat unul și m-a lăsat și pe mine să-l testez, eram efectiv ca peștele în apă. Îmi sclipeau ochii și eram doritoare să-i descopăr toate funcțiile și toate secretele. Atunci m-am convins 100% că asta e ceea ce îmi doresc. Desigur că apoi au urmat numeroase ședințe foto în urma cărora deveneam din ce în ce mai pasionată.

După câteva luni, a venit și primul meu DSLR: Nikon D3100. Roșu! Nu sunt prea multe exemplare roșii, să știți. Majoritatea îl cumpără negru. Entry level bineînțeles, pentru că nu voiam să-mi prind urechile într-un aparat mai sofisticat, pe alea le lăsăm pentru mai târziu. Am început, încetul cu încetul, să învăț câteva din regulile cele mai importante ale fotografiei, să îmi cumpăr cărți care să mă ajute să-mi îmbunătățesc tehnica și, bineînțeles, să descopăr tainele Photoshopului. Apoi a urmat și pagina de pe Facebook și cât mai multe cadre.

Și de aici a început magia. Cei care se bucură de această pasiune știu despre ce vorbesc, momentul acela în care găsești cadrul perfect, în lumina perfectă, setezi aparatul și, în cele din urmă, apeși declanșatorul și bam! momentul e capturat definitiv într-o chestie micuță, dar cu impact mare, căreia îi zice ”fotografie”. Și e a ta, realizată de tine, îți aparține și poți să redai acum oricând emoția din momentul acela, doar apăsând un buton. Desigur că unele fotografii vor ieși mai bune, altele mai puțin bune, dar de asta există cărți, oameni care să-ți împărtășească din experiența lor și, of course, Google. :))) Ca să învățăm. Nimeni nu s-a născut învățat și în fiecare zi, indiferent de vârsta și experiența pe care o ai, înveți ceva nou. Dacă vrei și ești deschis informațiilor.

Ei bine, cam atât am avut de zis despre hobby-ul meu. Bine, aș putea să vă vorbesc până mâine dimineață despre asta, dar sunt sigură că n-ați avea răbdare să citiți atâta. Până la următorul articol... enjoy the lecture! 

P.s.: pe pagina mea de Facebook, Teodora Nitescu Photography, puteți admira unele dintre cele mai bune cadre ale mele de până acum. Poate dați și un feedback mic pe acolo. :D