Intro

Deci, să vă povestesc. Știu, știu… nicio frază nu începe cu “deci”, mai ales un articol proaspăt și “cald”, cel puțin în mintea mea. Deocamdată.

De câteva săptămâni mă gândesc să mă apuc să scriu. Ce, încă nu știu, probabil mici articole despre aspecte din viața mea. Probabil o să spuneți “alta care se apucă de scris articole pe blog...” și o să vă dați ochii peste cap. Poate că așa voi fi, una dintre multele persoane care își fac blog și care postează acolo articole. Poate că nu voi fi cu nimic mai diferită față de ceilalți. Sau poate că da. Dar de la o vreme tot simt nevoia să-mi aștern gândurile pe o coală albă, chiar daca e una din Microsoft Office.

Mă pricep la vorbe, nu pot să neg, dar parcă atunci când le spun în scris sună altfel decât atunci când le scot pe gură. Cred că aerul ăsta de mister al scriitorilor modifică ceva pe traseul minte-corzi vocale. Multe dintre gândurile mele nu ajung la destinație, se opresc acolo unde le e locul, aici sus. Am decis, totuși, să le ofer un loc de desfășurare altul decât cei patru pereți ai minții mele...

Știu că am zis că mă gândeam la asta de ceva vreme încoace, așa și e, dar parcă totul era așa într-o stare pasivă... Cum a devenit ideea asta activă? Așa... din senin. M-am suprins într-o zi că îi scriam un mesaj lui Cabral pe pagina lui web despre cum s-o împace pe iubita lui soție după ce făcuse o boacănă, zice el, de zile mari. Și cuvintele parcă veneau ele fără să le chem. Și mi-am zis “De ce n-ar veni mai des? Ia să încerc, poate cine știe, chiar îmi iese ceva mai mult decât o adunătura de cuvinte.”

De ce vreau sa scriu? Hmm...

...

Pentru că simt că m-ar calma, că m-aș simți mai liberă, ca păsările care evadează din cușcă. Pentru că nu o fac doar pentru că e la modă, trebuie să ai și despre ce să scrii, nu ce ai mâncat la prânz sau cu cine te duci în club diseară. Astea le lăsăm pentru pereții de pe Facebook, care se pare că sunt din ce în ce mai încărcați de asta. Le-ar trebui niște lavabilă proaspătă. Dar despre asta vorbim mai târziu. Și de ce să desconsider sau să ignor înclinația asta pentru artă? Până la urmă, orice om ar trebui să găsească un aspect din viața lui pe care să-l transforme în artă. Chiar dacă e unul mai neplăcut. Din ceva negativ mereu trebuie să găsim mereu și ceva pozitiv. Binele din rău. Partea plină a paharului. Răsăritul după noapte. Da, știu, sunt o optimistă incurabilă. Dar arta înfrumusețează sufletul, fie că apelăm la scris, la fotografie (ceea ce am și făcut deja, dar despre asta vorbim și mai târziu), fie la pictură, desen, împodobit pereți cu graffitti-uri sau realizat bijuterii din fimo, arta este o formă de exprimare. Și ce e mai concret decât scrisul? E chiar acolo, negru pe alb. Sau alb printre negru.

Mă gândesc acum dacă mai am ceva să vă împartășesc cu ocazia primului meu articol. Hei, ia uite! Alt gând extras dintre sinapsele mele foarte active (pun pariu că v-ar plăcea să știți chiar tot ce trece prin mințișoara asta, nu-i așa?) și asternut aici. Hai că sunt pe drumul cel bun.

P.S.: probabil că ar trebui să arunc cu o sticlă de șampanie, ceva, dar, hei, eu nu sunt vapor. :D Și plus de asta, cred că monitorul ăsta n-ar rezista la asemenea șoc. O să arunc un pahar de vin roșu pe gât mai târziu nițel.