Ce scriem când nu ştim ce să scriem?

Mă tot gândesc de câteva zile încoace despre ce să mai scriu… sunt într-o mică pană de inspiraţie. De fapt eram, până acum. Şi stând eu aşa pe gânduri, se aprinde beculeţul! De ce n-aş scrie eu despre ce sa scrii atunci când nu ştii ce să scrii? Exact, o să vă dau câteva idei de articole de care vă încurajez să vă folosiţi atunci când aveţi nevoie de o sursă de inspiraţie.

Dacă daţi un search pe Google, aşa cum am făcut şi eu, recunosc, o să daţi peste destul de mulţi bloggeri care încearcă, cu toţii, să vă ofere subiecte pentru articolele blogului vostru. Nu zic că ideile lor nu sunt bune, doar că eu nu vreau să comentez ştiri, nici să scriu tutoriale (cel din urmă este o excepţie, buclele alea meritau un articol), n-o să vă spun ce strategii să aplicaţi când ieşiţi la agăţat şi nici ce măşti să vă puneţi în cap dacă aveţi părul despicat. Nu vreau nici să fac recenzii la tot felul de gadgeturi, nici să povestesc ce am făcut la cursuri, şcoală, facultate, club, piscină şamd şi nici să comentez viaţa vedetelor. Nici reţete de prăjituri n-o să pun pe blog, regret să vă dezamăgesc, şi nici n-o să împărtăşesc garderoba mea de zi cu zi, regret să vă dezamăgesc din nou. Pentru că nu e stilul meu şi atâta timp cât toată lumea scrie despre asta, eu de ce m-aş alătura lor? Suntem deja prea mulţi, o să ne călcăm în picioare. :)

Aşa că o să mă folosesc de ideile care deja au luat forma unui articol pe blogul meu şi poate am să adaug câteva noi, urmându-mi astfel propriul sfat.

Aşadar, puteţi să fiţi şi voi, la rândul vostru, o sursă de inspiraţie pentru ceilalţi, povestind despre cum aţi intrat în lumea bloggingului, poate cine ştie, articolul vostru va fi picătura care umple paharul altui blogger în devenire, care nu are incă suficient curaj să-şi posteze gândurile în văzul tuturor.

Dacă aţi fost într-o excursie grozavă, aţi vizitat oraşe mişto, care v-au plăcut nemaipomenit de mult, în ţară sau în afara ei, nu are importanţă, scrieţi despre asta.

Dacă aţi fost la un eveniment cool, o piesă de teatru sau un concert care v-a plăcut, o conferinţă, un workshop, indiferent din ce domeniu, scrieţi despre asta.

Dacă aţi citit o carte cu sufletul la gură sau aţi văzut un film care v-a ţinut în suspans de la început până la sfârşit, scrieţi despre asta. Se aplică şi la seriale, dar fără prea multe detalii sau spoilere, că s-ar putea cititorii voştri să se sature doar citindu-vă articolul. :))

Dacă aveţi opinii ferme în ceea ce priveşte un anumit subiect sau domeniu, puteţi să scrieţi şi despre asta, atâta timp cât nu săriţi calul, impunându-vă mai mult decât e cazul. Fiecare este liber să creadă ce doreşte, iar opinia voastră nu ar trebui să agreseze ochii cititorilor.

Dacă vă amintiţi de anumite experienţe plăcute prin care aţi trecut şi care v-au ajutat să deveniţi oamenii care sunteţi astăzi, scrieţi despre asta. E întotdeauna plăcut să fii un model de urmat sau cel puţin să încerci să fii.

Dacă sunteţi pasionaţi de muzică şi aţi asculta muzică every minute of every day, împărtăşiţi playlistul vostru şi cu ceilalţi şi, de ce nu, puteţi să faceţi schimb de playlisturi cu cititorii voştri. Toată lumea îşi împrospătează astfel melodiile pe care le ascultă când merge pe stradă, într-o seară călduroasă de vară. De exemplu.

Dacă aţi descoperit un restaurant unde se mănâncă super-mega-ultra bine, aveţi milă de cititorii voştri gurmanzi, aşa ca mine, şi spuneţi-le şi lor. Sigur o să vă pomenească dup-aia.

Şi nu în ultimul rând, dacă aveţi idei despre ce să scrii când nu ştii ce să scrii, scrieţi despre asta.

Cum am făcut şi eu.

Acum îi mai lipseşte un titlu, fir-ar să fie… Ah, gata am găsit! 

Long time no see sau cum să-ţi faci bucle mişto cu un creion

Mamăăă, cât timp a trecut de când nu am mai scris un articol!! Aproape că aţi uitat de mine, aşa-i?

Multe s-au întâmplat în ultima vreme… am absolvit o facultate, am învăţat de mi-au sărit capacele, am dat un examen de licenţă, pe care se întâmplă să-l fi luat cu brio, am muncit, m-am şi distrat alături de oameni frumoşi şi dragi mie, că deh, omu` mai are nevoie şi el de un moment de respiro, am fost la operetă, la teatru, la munte, la show-uri aviatice, am făcut fotografii şi am aşteptat cu sufletul la gură momentul acesta în care să stau cu un Strongbow în faţă (care btw e supermega bun, mai ales cele cu soc şi cu red berries, dacă nu le-aţi încercat, vă recomand s-o faceţi) şi să scriu articole pentru blog… ahhh this feels freakin` fine!

Şi pentru că nu pot să irosesc un articol fără să vă împărtăşesc ceva interesant, o să vă povestesc despre modalitatea foarte simplă şi rapidă de a vă face, fetelor, bucle din alea afro cum au negresele. Cu un creion. Da, da, aţi auzit… ăăă, adică aţi văzut bine. :D

Am postat eu vreo două poze pe Facebook în care vă amăgeam că vă spun pe blog cum am făcut buclele alea. Uite că a venit momentul.

Să vă explic, măi fetelor, de creionul magic. Probabil că aţi văzut tot felul de tutoriale cu tot felul de fete care îşi ondulează părul prin tot felul de metode :))). Din numeroasele metode pe care le-am văzut, paie, şosete, tricouri, bantu knots etc, am încercat doar una singură. Ce-i drept că cele înşirate mai sus nu necesită căldură, placă sau ondulator.

Pentru cârlionţi de ăştia cu creionul aveţi nevoie de: un creion, logic, de preferat ceva mai mare ca lungime, folie de aluminiu, placă, spumă de păr sau spray de fixare după preferinţe, şi răbdare. Procedeul fiind următorul… împărţiţi părul în şuviţe foarte subţiri, după ce l-aţi dat cu spumă şi l-aţi uscat bine bine, şi începeţi să înfăşuraţi câte o suviţă, pe rând, cât mai strâns şi cât mai aproape de rădăcină, în jurul creionului. Apoi luaţi folia de aluminiu (dacă vă întrebaţi de ce folie de aluminiu, răspunsul este ca să conducă mai bine căldura pe toată suviţa, care căldură o să vedeţi imediat) şi înfăşurati-o peste creion şi apoi puneţi placa (ete şi căldura) pe deasupra foliei. Placa nu trebuie ţinută mai mult de 5 secunde pentru că folia de aluminiu şi faptul că suviţa este foarte strânsă, face ca aceasta să se onduleze foarte repede. După ce aţi terminat tot părul, o să vă speriaţi puţin de ce a ieşit, dar not so fast pentru că urmează partea cea mai mişto, şi anume desfacerea suviţelor. Cu grijă şi cu răbdare, desfaceţi fiecare suviţă până când obţineţi aspectul acela afro. Dacă vă e teamă că vă ardeţi părul, puteţi folosi un spray cu protecţie termică, dar nu cred că există acest risc, având în vedere că placa o folosiţi foarte puţin.

Well, v-am împărtăşit şi secretul buclelor din acele poze. Sunt destul de uşor de făcut, e drept că îţi trebuie un dram de dexteritate, dar numai un dram. Mie mi-a luat în jur de 45 de minute numai buclele, plus încă 15 minute ca să le desfac. Pentru cine are păr drept, răbdare şi cine vrea o schimbare radicală, it`s the perfect style.

Dacă vreţi mai multe detalii, păreri sau clarificări, ştiţi unde mă găsiţi. See you next time, lovelies. Cius!

A fi HR sau a nu fi HR

Just to be clear, nu prea-mi place mie expresia asta „să fii HR”, la fel cum nu-mi plac expresia „a face sens” și întrebarea „cum îți place?”, n-au sens. HR înseamnă human resources. N-ai cum să fii human resource, adică ești, într-un fel, cu toții suntem, dar atunci când vorbim despre partea profesională, în percepția mea, nu putem decât lucra în HR.

Ok, lăsând la o parte acest fapt, probabil vă întrebați de ce vă povestesc toate prostiile astea. Pentru că de la o vreme, de când cu internshipul de care v-am povestit acum câteva articole bune în urmă, mi s-a deschis apetitul pentru tot ceea ce înseamnă resurse umane și am descoperit că s-ar putea să constituie un capitol foarte interesant din viața mea.

Drept urmare, dând eu scroll relaxată pe Facebook (deh, ce să facă omul atunci când are o licență care îi bate la ușă), m-am împiedicat de anunțul unei conferințe de două zile, a 10a ediție (fi-r-ar, am ratat nouă ediții) a proiectului Școala de HR, pe tema HR-ul generației digitalizate, organizată de ASPSE Asociația Studenților la Psihologie și Științele Educației, adică coleguții de la stat. Ei drăcie, da` să știi că nu sună rău. Taxă rezonabilă, interval orar rezonabil, înscriere la un click distanță, ca orice alt lucru în ziua de azi, speakeri mișto, ia să vedem noi ce-i cu chestia asta. So, cum ar zice un puști de clasa a4a care-și face compunerea la română, zis și făcut.

Cu ocazia asta, am aflat și eu că hr-ul se mănâncă și cu altceva decât hârțogăraie și salarizări, recrutare și selecție. Se mănâncă și cu Learning & Development, Talent Management, Personal Branding și așa mai departe. Dat fiind că s-a discutat foarte mult despre cât de digitalizați suntem în momentul de față, expresiile Generația X și Generația Y nu lipseau din nicio prezentare.

Dacă nu sunteți familiarizați cu conceptele, Generația Y reprezintă, în termeni mai informali, tinerii din ziua de azi, printre care și eu și mai mult ca sigur o bună parte din voi, cei care mă citiți, care devin din ce în ce mai acaparați de tehnologie, asaltați de informație și care se bucură de ușurința cu care pot afla un anumit lucru, fie el cât de mărunt. Spre deosebire de Generația X, părinții noștri, cei născuți între 1960 și 1980, care mergeau la bibliotecă să adune informațiile pentru licență sau care citeau o carte întreagă pentru că nu-l aveau pe Find foarte la îndemână (oare chestia asta o fi fost chiar așa rea?). Dacă se rătăceau, nu intrau repede pe Google Maps să vadă unde sunt și încotro trebuie să o ia, cumpărau un DVD dacă voiau să vadă un film sau îl inchiriau, nu deschideau Filelistul și torrenții. Ehe, tehnologia i-a cam depășit și acum încearcă și ei să țină pasul și se pare că foarte mulți dintre ei chiar reușesc. Bravo, fraților! I`m proud of you!

Pe lângă toată treaba asta, s-a vorbit foarte mult și ni s-au făcut și demonstrații a multor platforme create pentru a facilita accesul angajaților la diferite aspecte ale vieții profesionale. De exemplu, un tip foarte deștept de la Adobe pe care am uitat cum îl cheamă, sper să nu se supere dacă cumva ajunge articolul ăsta la el în News Feed (lumea internetului e mică) ne-a povestit despre cât de important este ca un lucru să fie multiplicabil. L-ai făcut, poate să-l folosească și cineva din capătul celălalt al lumii, e bun. Poți să-l folosești doar tu și colegii tăi din departament, nu e bun. Pe principiul, mai bine convingi 10000 de oameni să facă un pas, decât să convingi un singur om să facă 10000 de pași. Mișto metaforă. Aa, programul se numește Adobe Connect și după cum spune și numele, conectează oameni din toate colțurile lumii în sesiuni de brainstorming, conferințe, cursuri online și așa mai departe.

Toaaaaată lumea ne-a spus de nenumărate ori cât de important este LinkedIn-ul pentru viața profesională a unui tânăr care dorește să se angajeze. Recrutorii încep să-l folosească din ce în ce mai des, așa că ați face bine să vă stilizați profilul de LinkedIn, pentru că sunt cu ochii pe voi. Speakerii ne întrebau câți dintre noi avem și folosim LinkedIn-ul și rămâneau uimiți de câte mâini se ridicau. Which is a helluva good thing.

De asemenea, două doamne drăguțe de la superfirma de hr Adecco, ne-au dedicat puțin din timpul lor pentru a ne prezenta diferite platforme de joburi și internshipuri, plătite sau neplătite, în România sau în alte țări, cum ar fi Adecco Jobs care poate fi descărcat și-n varianta mobile, www.practica-ta.ro, sau Zoho CRM și Zoho Recruiter.

Printre speakeri s-a numărat și o tipă supertare de la Avon Cosmetics, care ne-a amintit că Avon nu înseamnă numai rujuri, oje, geluri de duș și farduri, ci o corporație ca oricare alta, cu angajați recrutați și selectați, targeturi de atins, rapoarte de făcut și ședințe de ținut. Interesant, nu m-am gândit până acum la Avon ca la altceva decât produsele pe care le promovează și pe care le folosesc 90% dintre femei. În fine, ce vreau eu de fapt să vă povestesc este modalitatea celor de la Avon de a măsura performanța angajaților lor, adică Talent Managementul lor, felul lor de a determina care angajați sunt HiPo (High-Potential) și care nu. Mi-a plăcut foarte mult de ea, stima de sine crescută îi ieșea prin toți porii, se vedea că știe despre ce vorbește, a reușit în jumătate de oră să ne facă să-i sorbim fiecare cuvințel pe care îl spunea. Îmi plac oamenii ăștia, când o să mă fac mare, vreau să fiu ca ei.

To sum it up, s-a discutat despre foarte multe lucruri interesante, n-aș avea cum să vi le povestesc pe toate, oameni cu multă experiență în domeniul resurselor umane ne-au împărtășit câteva lucruri interesante din cariera lor, cum au ajuns să lucreze în hr și să fie oameni de succes, ce chestii interesante au implementat pentru a facilita drumul angajaților în compania lor, cum să beneficieze unii de pe urma celorlalți, etc.

Pe parcursul celor două zile cât a durat acest get-together, am audiat 18 speakeri printre care și de la Adobe, Adecco, Vivid România, Apa Nova, Rinf, BRD, Orange România, Marks & Spencer, Test Central, Hart Consulting, Regina Maria și câțiva antreprenori care ne-au împărtășit experiențele lor. Unii au reușit să ne acapareze atenția de tot, alții ne-au făcut mai degrabă să căscăm, dar până la urmă de la fiecare am avut câte puțin de învățat și trebuie să apreciem efortul lor și timpul pe care ni l-au dedicat.

Vă las aici câteva linkuri către pagina de Facebook a ASPSE și Vivid Mind, cei ce organizează conferința la care merg mâine :D. Dați-le un follow dacă vă plac, organizează proiecte interesante pe diferite teme legate de psihologie, workshopuri, conferințe, deloc costisitoare și chiar interesante. De asemenea, vă las și linkuri către instrumentele noi și folositoare pe care le-am descoperit și care ne sunt de ajutor în construirea vieților noastre profesionale, joburile celor de la Adecco, Zoho Recruit, PracticaTa și AdobeConnect. Dacă vreți să vă povestesc mai multe, știți unde să mă găsiți. Enjoy!

Not a written sentence, but a human being

E sesiune și eu scriu articole. Mă simt exact ca în poza aia care a devenit virală pe Facebook în ultimele zile, „Ești mafiot dacă dormi în sesiune”. Well… nu mă înjurați, dar eu chiar dorm în sesiune. Aa, și scriu articole. :D

Articolul ăsta, spre deosebire de toate celelalte de până acum, n-are un subiect anume. În flow-ul de gânduri care mă năpădeau într-o seară, când am pus capul pe pernă, unul din ele a fost că aș putea să le pun pe hârtie. Mă rog, impropriu spus.

Ar trebui să ne gândim mai mult la noi și mai puțin la ceilalți. Sună egoist, dar ăsta e adevărul. Nu știu care e cheia succesului, dar știu care nu e: să încerci să mulțumești pe toată lumea. Unii oameni sunt imposibil de mulțumit, oricât te-ai strădui, oricât ai da tu ce-i mai bun din tine, ei n-o să dea ce-i mai bun din ei. E ca și cum te-ai aștepta ca un leu să nu te mănânce doar pentru că tu nu l-ai mâncat pe el.

Și atunci, dacă ei nu se străduiesc pentru bunăstarea lor, tu de ce ai face-o? De ce să-ți pierzi tu timpul și de ce să-ți cheltui resursele prețioase pentru acei oameni care nu au nevoie de ele? Mai bine începe să investești în tine, în drumul către liniștea ta sufletească, câtre țelurile tale, către fericirea ta. Nu-ți cheltui energia și timpul cu oamenii care nu au nevoie de ele. Au timpul lor propriu, pe care ar face bine să-l folosească în scopuri mai utile.

Nu face un lucru dacă nu te face pe tine, în primul rând, să te simți bine. Sau cel puțin confortabil în propria piele. E rău pentru tine, dar bun pentru alții? Renunță. Nu vorbim aici de donat rinichi sau de a-ți îngriji copilul răcit, la 3 dimineața. Vorbim de mai mult sau mai puțin micile întâmplări ale vieții. Ar trebui să învățăm să spunem „Nu” la momentul potrivit, că doar de aia e în dicționar. Dacă n-ar fi existat, am fi avut o scuză, dar nici atunci, pentru că există alte cuvinte prin care putem spune „Nu”.

Toate ideile astea ale mele mă fac să mă gândesc la desktop-ul unui calculator. Cred că toți am avut, cel puțin o dată în viață, desktop-ul plin de lucruri de inutile. Cam așa și-n viața reală, ne umplem „desktop-urile” cu chestii care nici n-ar trebui să fie acolo in the first place. Unele ar trebui puse în folderele mai lăturalnice, altele direct în Recycle Bin. Dar e bine că tot facem curat când observăm că s-au adunat prea multe și pe alea noi care vin nu mai avem loc unde să le punem.

Nu știu dacă, prin articolul ăsta, vorbesc doar cu voi sau și cu mine însămi. Oricum ar fi, e bine, poate așa învățăm să fim mai asertivi cu noi înșine, cu cei din jur, cu acțiunile și gândurile noastre.

S-a mai dus unul…

Acum un an pe vremea asta mă întrebam oare unde o să fiu peste un an pe vremea asta. Răspunsul a venit relativ repede. După un an. Fizic, sunt în același loc, în vârful patului, dând curs unui nou articol. Psihic, însă, sunt într-un loc total diferit.

Anul 2014 a venit cu multe provocări pentru mine. Provocări pe care le-am așteptat dintotdeauna, care m-au ajutat să mă descopăr, să clarific ce vreau de la viață, de la mine și de la cei din jurul meu, provocări care m-au scos din zona de confort suficient cât să-mi dea curaj să mă uit înapoi și să văd cât de restrânsă era.

Anul 2014 a venit cu persoane minunate, de la care am avut și am, în continuare, foarte multe de învățat. Persoane care mi-au demonstrat că nimic nu e imposibil, că dacă vrei, poți, trebuie doar să ai curaj. Persoane de la care am învățat că perfecțiunea nu există și că îți faci iluzii dacă ai senzația că o s-o găsești așa cum îți imaginezi tu că o s-o faci.

Anul 2014 a venit cu experiență. Profesională și personală. Am învățat foarte multe lucruri anul ăsta și pentru asta sunt recunoscătoare până la cer și înapoi. Am învățat că, dacă ți se ivește o oportunitate, profită de ea, pentru că sigur acolo se află ceva pentru tine. Și chiar dacă, la început, crezi că nu e de tine acolo, gândește-te că nu degeaba ți-a scos Universul în cale ocazia respectivă.

Aș minți dacă aș spune că în 2014 am avut numai de câștigat. Am și pierdut, dar am învățat mai târziu că, de fapt, am câștigat și mai mult în schimb. Fiind o optimistă incurabilă, am luat numai ce e bun dintr-o situație neplăcută, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai bine ca înainte. E mare lucru să știi să vezi mereu partea plină a paharului.

Anul 2014 m-a învățat că ce e al meu, e pus deoparte. Trebuie doar să ai răbdare. Și cu asta închei aici acest paragraf.

În altă ordine de idei, observ că a apărut moda pe Facebook cu ”Anul lui Cutărescu„. Nu știu ce e, n-am avut curiozitatea să încerc, dar vă spun ce știu. Știu că nu am nevoie de Facebook care să-mi spună că a fost un an bun. Nu am nevoie de Facebook ca să mulțumesc persoanelor care au fost și care sunt și acum alături de mine. Pentru că fac asta în fiecare zi, în minte și în suflet, iar ei știu asta pentru că primesc în fiecare zi câte o dovadă. Nu am nevoie de Facebook ca să-mi exprim recunoștința pentru toate lucrurile frumoase din viața mea, lucruri care apar exact atunci când te aștepți mai puțin.

Anul 2014 a fost mai mult decât interesant. Sunt tare curioasă ce ne va aduce 2015. Deși, după felul în care o să înceapă, cred că va fi și mai interesant. Well, nu vom afla decât la anul pe vremea asta.

Acestea fiind scrise, vă doresc și vouă ce-mi doresc și mie, să intrați în noul an cu iubire, cu liniște în suflet și cu înțelepciune, să vă bucurați de cei dragi vouă și să-i lăsați să știe cât de mult înseamnă pentru voi, pentru că, în final, ei sunt tot ce contează.

P.S.: scriu ultimul articol de pe anul ăsta cu soarele care-mi bate în față prin geamul larg deschis, amintindu-mi că afară sunt nici mai mult nici mai puțin de 17 grade. În orice altă zi, aș fi zis ”Mișto vreme!„, dar nu astăzi. E ajunul Crăciunului, ar fi trebuit să ne troienească, să ieșim înfofoliți să dăm zăpada din fața casei sau blocului, nu să ne scoatem hainele de primăvară.

P.P.S: bine că ninge pe pagina de Yahoo! Mail :)))

Inspector Gadget

Ca să mai schimbăm puțin topica articolelor, pentru că v-am tot vorbit despre evenimentele la care am fost, despre excursiile în care m-am distrat, plimbările pe care le-am făcut și tot așa, acum trecem la capitolul gadgeturi.

Cine mă cunoaște, știe că sunt o împătimită a tehnologiei. Îmi plac device-urile de tot felul și probabil că aș da și o pereche de pantofi mișto pentru o chestie de genul ăsta. Știu, femeie fiind, e blasfemie să spui asemenea lucru, dar o recunosc. Cred că, într-o viață anterioară, am fost bărbat, pentru că altfel nu-mi explic de unde pasiunea pentru mașini, telefoane, tablete, iPod-uri, cai putere și inci cât mai mulți. Mă rog, mai sunt și alte aspecte care mă fac să cred chestia asta, dar pe alea nu le discutăm. Nu aici, nu acum.

Revenind la oile noastre, cred că am mai menționat pe undeva printr-un articol mai vechi, că îmi place foarte mult muzica. Aș asculta muzică non-stop, oriunde, cu oricine aș fi, la orice oră din zi și din noapte. Dacă aș putea, mi-aș face o coloană sonoră a vieții mele. Vă asigur că ar suna foaaarte interesant. Ascult muzică acasă, pe stradă, cu căștile în urechi (când se strică căștile, e tragedie mare), în baie, în mașină, când gătesc sau când citesc, da, eu ascult muzică atunci când citesc, chiar și acum, când scriu articolul ăsta, ascult muzică și probabil voi face asta și când mă voi băga la somn, ca să adorm mai repede. Și pentru că sunt așa o specialistă într-ale muzicii (și modestă pe deasupra), poate o să vă scriu someday și despre preferințele și playlisturile mele, pentru cei așa pasionați ca mine.

De vreo 7-8 ani de zile am un iPod nano, model mai vintage ca să nu zic vechi, dar care merge la fel de bine ca în prima zi. Deh, e Apple, oricât nu mi-ar plăcea mie telefoanele lor, recunosc că la partea de muzică nu mă plâng. Arată cam ca după război așa, dar își face treaba bine. Buuuun, și cum fuse (și se duse) Moș Niculae, am găsit în ghete ceea ce se numește o boxă portabilă. Știți cum sunt acele boxe integrate în suportul în care poți să-ți pui iPodul și îți redă muzică direct din device în boxe? Well, așa e și asta, doar că sistemul de conectare și design-ul sunt diferite și prețul mult mai accesibil. O invenție genială pentru d-ăștia ca mine așa, care nu pot să respire dacă n-au muzica să le bubuie în urechi. Boxa asta portabilă se poate conecta la telefon prin Bluetooth sau la iPod prin fir și poți să-ți asculți muzica preferată la ceva mai mulți decibeli decât ai face-o la căști sau la boxele alea minuscule ale telefonului. 

Cred că Moșu, săracu, s-a săturat să mă vadă cum mă plimb tot timpul cu firele după mine sau cu laptopul din cameră în baie și invers. Păi nah, e plictisitor să faci duș în liniștea aia, I can almost hear my thoughts. Așa că, s-a gândit să-mi ia o chestiuță de-asta mică și transportabilă peste tot. Cool, huh? Very.

Modelul pe care îl am eu, îl găsiți aici sau aici. E foarte accesibil ca preț și are două variante de culoare, negru sau albastru. Dacă un gadget de genul v-ar face viața mai ușoară, go for it. Al meu e în funcțiune as we speak și vă spun, se aude minunat. L-aș da și mai tare, dar e 1:30 a.m. și trezesc pisicile. :)))

Ciuuuus!

O seară cu prinți și prințese

Știu că v-am povestit de multe ori până acum prin intermediul articolelor mele despre cei de la Hospice Casa Speranței, iar de această dată o voi face din nou pentru că merită. Ca să vă împrospătez puțin memoria, Hospice reprezintă un ONG care se ocupă cu îngrijiri paliative pentru cei ce suferă de boli incurabile sau în stadii terminale, cei pe care medicamentele deja nu-i mai pot ajuta și care caută o ultimă speranță în ei. Iar pentru această cauză, ei organizează nenumărate evenimente pentru a face rost de fondurile necesare îngrijirii acestor oameni. Maratoane, alergări pe scările celor mai înalte clădiri din București, semimaratoane, concerte... Dar despre astea v-am mai povestit. Ceea ce nu v-am povestit încă este ultimul eveniment, cel mai important și mai grandios de altfel. Balul Edelweiss. Cel mai longeviv bal caritabil din România.

Balul caritabil Edelweiss este cel mai important event pentru cei din echipa Hospice. Pentru o seară, totul se transformă din dovleac în caleașcă, totul capătă altă vibrație. Și veți înțelege imediat de ce. Desigur că am avut onoarea de a face parte din organizarea acestui eveniment, de a fi acolo cu toți ceilalți, voluntari, organizatori și invitați, și de a mă bucura de emoția serii odată cu ei. Mă simțeam ca o prințesă printre doamnele îmbrăcate cu rochii lungi, care își puseseră bijuteriile cele mai alese, și printre domnii eleganți care le însoțeau. Ținuta a fost black-tie, iar rochia mea, și ea lungă, a contribuit la acest sentiment… royal.

Balul s-a desfășurat la unul dintre hotelurile de lux ale Bucureștiului, Athenee Palace Hilton, sâmbătă, 15 noiembrie (știu, știu, scriu cam târziu despre asta), și a luat forma mai multor feluri de licitații. Live, secret sau prin envelopes. Licitații la care au participat toți invitații balului, domni și doamne, dispuși să scoată din buzunar sume importante de bani pentru a susține cauza Hospice. Câteva dintre obiectele scoase la licitație sunt un colier de onix care a aparținut prințesei Marina Sturdza, un vas semnat Ioan Nemțoi ce avea un preț de pornire de 7000 de euro, dar și un meci de tenis cu Simona Halep, pe care un domn a scos din buzunar 2200 de euro, o cină cu Marina Sturdza sau un internship plătit, peste hotare. Licitația live a fost precedată de premiile câștigate prin intermediul plicurilor. Plicuri pe care trebuia să plătești 100 de lei pentru a afla ulterior dacă ai câștigat o ședință foto, un revelion de lux sau multe alte surprize de acest gen.

Gazdele balului Edelweiss din acest an au fost nimeni alții decât Corina Caragea și Dragoș Bucurenci (vă spun, Corina este și mai frumoasă în realitate decât este pe sticlă!), iar printre invitați s-au numărat Dana Rogoz, Dana Săvuică, dar și Graham Perolls, fondatorul a Hospices of Hope și, bineînțeles, prințesa Marina Sturdza. Atmosfera a fost întreținută de cei de la Brio Sonores și Geambașu Band, dând startul și la puțină distracție în adevăratul sens al cuvântului, dans și voie bună.

Deși pentru noi, voluntarii și organizatorii, a fost destul de solicitant, a fost genul de activitate la care nu-mi pasă cât de mult muncesc, pentru că tot la fel de frumoasă și de feerică rămâne atmosfera și sentimentul care vine odată cu ea. Chiar dacă am stat foarte mult în picioare, m-am asigurat că invitații intră la timp în sală, iar în momentul envelope draw-ului am simțit durerea cruntă de spate care venea de la postura pe care trebuia s-o adopt până la finalizarea momentului. Asta pentru că se filma și eu trebuia să-l însoțesc pe Dragoș cu microfonul prin sală. Tocurile care nu se mai terminau și modul în care tălpile mele practic mă implorau să dau pantofii ăia jos erau insuportabile spre sfărșitul serii, dar la sfârșit aș fi luat-o de la capăt fără discuție. Pentru că știam că fac un lucru mărunt, dar folositor pentru cei de acolo și cei pentru care a fost organizat tot acest eveniment, pacienții din centrele Hospice. Iar sentimentul pe care îl ai atunci când faci un bine fără să aștepți absolut nimic la schimb este priceless…

P.S.: poza articolului probabil că o știți deja de pe profilul meu de Facebook, dar nu m-am putut abține să nu o încarc și aici pentru că sunt tare mândră de ea și de faptul că am avut ocazia să fac o poză cu minunatele gazde ale acelei seri. Poza a fost postată și pe pagina oficială a Corinei Caragea, yeeeey! :))