Not a written sentence, but a human being

E sesiune și eu scriu articole. Mă simt exact ca în poza aia care a devenit virală pe Facebook în ultimele zile, „Ești mafiot dacă dormi în sesiune”. Well… nu mă înjurați, dar eu chiar dorm în sesiune. Aa, și scriu articole. :D

Articolul ăsta, spre deosebire de toate celelalte de până acum, n-are un subiect anume. În flow-ul de gânduri care mă năpădeau într-o seară, când am pus capul pe pernă, unul din ele a fost că aș putea să le pun pe hârtie. Mă rog, impropriu spus.

Ar trebui să ne gândim mai mult la noi și mai puțin la ceilalți. Sună egoist, dar ăsta e adevărul. Nu știu care e cheia succesului, dar știu care nu e: să încerci să mulțumești pe toată lumea. Unii oameni sunt imposibil de mulțumit, oricât te-ai strădui, oricât ai da tu ce-i mai bun din tine, ei n-o să dea ce-i mai bun din ei. E ca și cum te-ai aștepta ca un leu să nu te mănânce doar pentru că tu nu l-ai mâncat pe el.

Și atunci, dacă ei nu se străduiesc pentru bunăstarea lor, tu de ce ai face-o? De ce să-ți pierzi tu timpul și de ce să-ți cheltui resursele prețioase pentru acei oameni care nu au nevoie de ele? Mai bine începe să investești în tine, în drumul către liniștea ta sufletească, câtre țelurile tale, către fericirea ta. Nu-ți cheltui energia și timpul cu oamenii care nu au nevoie de ele. Au timpul lor propriu, pe care ar face bine să-l folosească în scopuri mai utile.

Nu face un lucru dacă nu te face pe tine, în primul rând, să te simți bine. Sau cel puțin confortabil în propria piele. E rău pentru tine, dar bun pentru alții? Renunță. Nu vorbim aici de donat rinichi sau de a-ți îngriji copilul răcit, la 3 dimineața. Vorbim de mai mult sau mai puțin micile întâmplări ale vieții. Ar trebui să învățăm să spunem „Nu” la momentul potrivit, că doar de aia e în dicționar. Dacă n-ar fi existat, am fi avut o scuză, dar nici atunci, pentru că există alte cuvinte prin care putem spune „Nu”.

Toate ideile astea ale mele mă fac să mă gândesc la desktop-ul unui calculator. Cred că toți am avut, cel puțin o dată în viață, desktop-ul plin de lucruri de inutile. Cam așa și-n viața reală, ne umplem „desktop-urile” cu chestii care nici n-ar trebui să fie acolo in the first place. Unele ar trebui puse în folderele mai lăturalnice, altele direct în Recycle Bin. Dar e bine că tot facem curat când observăm că s-au adunat prea multe și pe alea noi care vin nu mai avem loc unde să le punem.

Nu știu dacă, prin articolul ăsta, vorbesc doar cu voi sau și cu mine însămi. Oricum ar fi, e bine, poate așa învățăm să fim mai asertivi cu noi înșine, cu cei din jur, cu acțiunile și gândurile noastre.

S-a mai dus unul…

Acum un an pe vremea asta mă întrebam oare unde o să fiu peste un an pe vremea asta. Răspunsul a venit relativ repede. După un an. Fizic, sunt în același loc, în vârful patului, dând curs unui nou articol. Psihic, însă, sunt într-un loc total diferit.

Anul 2014 a venit cu multe provocări pentru mine. Provocări pe care le-am așteptat dintotdeauna, care m-au ajutat să mă descopăr, să clarific ce vreau de la viață, de la mine și de la cei din jurul meu, provocări care m-au scos din zona de confort suficient cât să-mi dea curaj să mă uit înapoi și să văd cât de restrânsă era.

Anul 2014 a venit cu persoane minunate, de la care am avut și am, în continuare, foarte multe de învățat. Persoane care mi-au demonstrat că nimic nu e imposibil, că dacă vrei, poți, trebuie doar să ai curaj. Persoane de la care am învățat că perfecțiunea nu există și că îți faci iluzii dacă ai senzația că o s-o găsești așa cum îți imaginezi tu că o s-o faci.

Anul 2014 a venit cu experiență. Profesională și personală. Am învățat foarte multe lucruri anul ăsta și pentru asta sunt recunoscătoare până la cer și înapoi. Am învățat că, dacă ți se ivește o oportunitate, profită de ea, pentru că sigur acolo se află ceva pentru tine. Și chiar dacă, la început, crezi că nu e de tine acolo, gândește-te că nu degeaba ți-a scos Universul în cale ocazia respectivă.

Aș minți dacă aș spune că în 2014 am avut numai de câștigat. Am și pierdut, dar am învățat mai târziu că, de fapt, am câștigat și mai mult în schimb. Fiind o optimistă incurabilă, am luat numai ce e bun dintr-o situație neplăcută, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai bine ca înainte. E mare lucru să știi să vezi mereu partea plină a paharului.

Anul 2014 m-a învățat că ce e al meu, e pus deoparte. Trebuie doar să ai răbdare. Și cu asta închei aici acest paragraf.

În altă ordine de idei, observ că a apărut moda pe Facebook cu ”Anul lui Cutărescu„. Nu știu ce e, n-am avut curiozitatea să încerc, dar vă spun ce știu. Știu că nu am nevoie de Facebook care să-mi spună că a fost un an bun. Nu am nevoie de Facebook ca să mulțumesc persoanelor care au fost și care sunt și acum alături de mine. Pentru că fac asta în fiecare zi, în minte și în suflet, iar ei știu asta pentru că primesc în fiecare zi câte o dovadă. Nu am nevoie de Facebook ca să-mi exprim recunoștința pentru toate lucrurile frumoase din viața mea, lucruri care apar exact atunci când te aștepți mai puțin.

Anul 2014 a fost mai mult decât interesant. Sunt tare curioasă ce ne va aduce 2015. Deși, după felul în care o să înceapă, cred că va fi și mai interesant. Well, nu vom afla decât la anul pe vremea asta.

Acestea fiind scrise, vă doresc și vouă ce-mi doresc și mie, să intrați în noul an cu iubire, cu liniște în suflet și cu înțelepciune, să vă bucurați de cei dragi vouă și să-i lăsați să știe cât de mult înseamnă pentru voi, pentru că, în final, ei sunt tot ce contează.

P.S.: scriu ultimul articol de pe anul ăsta cu soarele care-mi bate în față prin geamul larg deschis, amintindu-mi că afară sunt nici mai mult nici mai puțin de 17 grade. În orice altă zi, aș fi zis ”Mișto vreme!„, dar nu astăzi. E ajunul Crăciunului, ar fi trebuit să ne troienească, să ieșim înfofoliți să dăm zăpada din fața casei sau blocului, nu să ne scoatem hainele de primăvară.

P.P.S: bine că ninge pe pagina de Yahoo! Mail :)))

Inspector Gadget

Ca să mai schimbăm puțin topica articolelor, pentru că v-am tot vorbit despre evenimentele la care am fost, despre excursiile în care m-am distrat, plimbările pe care le-am făcut și tot așa, acum trecem la capitolul gadgeturi.

Cine mă cunoaște, știe că sunt o împătimită a tehnologiei. Îmi plac device-urile de tot felul și probabil că aș da și o pereche de pantofi mișto pentru o chestie de genul ăsta. Știu, femeie fiind, e blasfemie să spui asemenea lucru, dar o recunosc. Cred că, într-o viață anterioară, am fost bărbat, pentru că altfel nu-mi explic de unde pasiunea pentru mașini, telefoane, tablete, iPod-uri, cai putere și inci cât mai mulți. Mă rog, mai sunt și alte aspecte care mă fac să cred chestia asta, dar pe alea nu le discutăm. Nu aici, nu acum.

Revenind la oile noastre, cred că am mai menționat pe undeva printr-un articol mai vechi, că îmi place foarte mult muzica. Aș asculta muzică non-stop, oriunde, cu oricine aș fi, la orice oră din zi și din noapte. Dacă aș putea, mi-aș face o coloană sonoră a vieții mele. Vă asigur că ar suna foaaarte interesant. Ascult muzică acasă, pe stradă, cu căștile în urechi (când se strică căștile, e tragedie mare), în baie, în mașină, când gătesc sau când citesc, da, eu ascult muzică atunci când citesc, chiar și acum, când scriu articolul ăsta, ascult muzică și probabil voi face asta și când mă voi băga la somn, ca să adorm mai repede. Și pentru că sunt așa o specialistă într-ale muzicii (și modestă pe deasupra), poate o să vă scriu someday și despre preferințele și playlisturile mele, pentru cei așa pasionați ca mine.

De vreo 7-8 ani de zile am un iPod nano, model mai vintage ca să nu zic vechi, dar care merge la fel de bine ca în prima zi. Deh, e Apple, oricât nu mi-ar plăcea mie telefoanele lor, recunosc că la partea de muzică nu mă plâng. Arată cam ca după război așa, dar își face treaba bine. Buuuun, și cum fuse (și se duse) Moș Niculae, am găsit în ghete ceea ce se numește o boxă portabilă. Știți cum sunt acele boxe integrate în suportul în care poți să-ți pui iPodul și îți redă muzică direct din device în boxe? Well, așa e și asta, doar că sistemul de conectare și design-ul sunt diferite și prețul mult mai accesibil. O invenție genială pentru d-ăștia ca mine așa, care nu pot să respire dacă n-au muzica să le bubuie în urechi. Boxa asta portabilă se poate conecta la telefon prin Bluetooth sau la iPod prin fir și poți să-ți asculți muzica preferată la ceva mai mulți decibeli decât ai face-o la căști sau la boxele alea minuscule ale telefonului. 

Cred că Moșu, săracu, s-a săturat să mă vadă cum mă plimb tot timpul cu firele după mine sau cu laptopul din cameră în baie și invers. Păi nah, e plictisitor să faci duș în liniștea aia, I can almost hear my thoughts. Așa că, s-a gândit să-mi ia o chestiuță de-asta mică și transportabilă peste tot. Cool, huh? Very.

Modelul pe care îl am eu, îl găsiți aici sau aici. E foarte accesibil ca preț și are două variante de culoare, negru sau albastru. Dacă un gadget de genul v-ar face viața mai ușoară, go for it. Al meu e în funcțiune as we speak și vă spun, se aude minunat. L-aș da și mai tare, dar e 1:30 a.m. și trezesc pisicile. :)))

Ciuuuus!

O seară cu prinți și prințese

Știu că v-am povestit de multe ori până acum prin intermediul articolelor mele despre cei de la Hospice Casa Speranței, iar de această dată o voi face din nou pentru că merită. Ca să vă împrospătez puțin memoria, Hospice reprezintă un ONG care se ocupă cu îngrijiri paliative pentru cei ce suferă de boli incurabile sau în stadii terminale, cei pe care medicamentele deja nu-i mai pot ajuta și care caută o ultimă speranță în ei. Iar pentru această cauză, ei organizează nenumărate evenimente pentru a face rost de fondurile necesare îngrijirii acestor oameni. Maratoane, alergări pe scările celor mai înalte clădiri din București, semimaratoane, concerte... Dar despre astea v-am mai povestit. Ceea ce nu v-am povestit încă este ultimul eveniment, cel mai important și mai grandios de altfel. Balul Edelweiss. Cel mai longeviv bal caritabil din România.

Balul caritabil Edelweiss este cel mai important event pentru cei din echipa Hospice. Pentru o seară, totul se transformă din dovleac în caleașcă, totul capătă altă vibrație. Și veți înțelege imediat de ce. Desigur că am avut onoarea de a face parte din organizarea acestui eveniment, de a fi acolo cu toți ceilalți, voluntari, organizatori și invitați, și de a mă bucura de emoția serii odată cu ei. Mă simțeam ca o prințesă printre doamnele îmbrăcate cu rochii lungi, care își puseseră bijuteriile cele mai alese, și printre domnii eleganți care le însoțeau. Ținuta a fost black-tie, iar rochia mea, și ea lungă, a contribuit la acest sentiment… royal.

Balul s-a desfășurat la unul dintre hotelurile de lux ale Bucureștiului, Athenee Palace Hilton, sâmbătă, 15 noiembrie (știu, știu, scriu cam târziu despre asta), și a luat forma mai multor feluri de licitații. Live, secret sau prin envelopes. Licitații la care au participat toți invitații balului, domni și doamne, dispuși să scoată din buzunar sume importante de bani pentru a susține cauza Hospice. Câteva dintre obiectele scoase la licitație sunt un colier de onix care a aparținut prințesei Marina Sturdza, un vas semnat Ioan Nemțoi ce avea un preț de pornire de 7000 de euro, dar și un meci de tenis cu Simona Halep, pe care un domn a scos din buzunar 2200 de euro, o cină cu Marina Sturdza sau un internship plătit, peste hotare. Licitația live a fost precedată de premiile câștigate prin intermediul plicurilor. Plicuri pe care trebuia să plătești 100 de lei pentru a afla ulterior dacă ai câștigat o ședință foto, un revelion de lux sau multe alte surprize de acest gen.

Gazdele balului Edelweiss din acest an au fost nimeni alții decât Corina Caragea și Dragoș Bucurenci (vă spun, Corina este și mai frumoasă în realitate decât este pe sticlă!), iar printre invitați s-au numărat Dana Rogoz, Dana Săvuică, dar și Graham Perolls, fondatorul a Hospices of Hope și, bineînțeles, prințesa Marina Sturdza. Atmosfera a fost întreținută de cei de la Brio Sonores și Geambașu Band, dând startul și la puțină distracție în adevăratul sens al cuvântului, dans și voie bună.

Deși pentru noi, voluntarii și organizatorii, a fost destul de solicitant, a fost genul de activitate la care nu-mi pasă cât de mult muncesc, pentru că tot la fel de frumoasă și de feerică rămâne atmosfera și sentimentul care vine odată cu ea. Chiar dacă am stat foarte mult în picioare, m-am asigurat că invitații intră la timp în sală, iar în momentul envelope draw-ului am simțit durerea cruntă de spate care venea de la postura pe care trebuia s-o adopt până la finalizarea momentului. Asta pentru că se filma și eu trebuia să-l însoțesc pe Dragoș cu microfonul prin sală. Tocurile care nu se mai terminau și modul în care tălpile mele practic mă implorau să dau pantofii ăia jos erau insuportabile spre sfărșitul serii, dar la sfârșit aș fi luat-o de la capăt fără discuție. Pentru că știam că fac un lucru mărunt, dar folositor pentru cei de acolo și cei pentru care a fost organizat tot acest eveniment, pacienții din centrele Hospice. Iar sentimentul pe care îl ai atunci când faci un bine fără să aștepți absolut nimic la schimb este priceless…

P.S.: poza articolului probabil că o știți deja de pe profilul meu de Facebook, dar nu m-am putut abține să nu o încarc și aici pentru că sunt tare mândră de ea și de faptul că am avut ocazia să fac o poză cu minunatele gazde ale acelei seri. Poza a fost postată și pe pagina oficială a Corinei Caragea, yeeeey! :))

Medicament pentru suflet

În această seară plăcută de toamnă, 7 noiembrie 2014, am întreprins o activitate foarte plăcută mie și sufletului meu: mersul la teatru. Nici articolul ăsta și nici vizionarea piesei de teatru nu au fost plănuite dinainte, a fost ceva spontan și ăsta e alt lucru care îmi face inima să bată tare.

 

 Acum fix o săptămână primesc două invitații la Teatrul Bulandra pentru data de 7 noiembrie la piesa Căsătoria. Entuziasmul și încântarea mea nu au întârziat să apară, așa cum era de așteptat, dar din lipsă de timp și de memorie, am uitat să citesc puțin despre piesă, așa cum făceam în mod obișnuit. Control freak, deh. Am citit în dimineața asta, între două telefoane la birou, cam care e treaba cu „Căsătoria” asta, dar am dat repede X la pagina de Google că mă așteptau niște oameni de recrutat.

Între noi fie vorba, putea să fie orice fel de piesă și să joace orice fel de actori, că tot cu același interes și plăcere o vizionam. Dar n-a fost absolut deloc așa. Deși a început puțin cam dramatic, ceea ce a continuat a meritat din plin cele 3h petrecute pe același scaun, în aproximativ aceeași poziție. Timpul a zburat, atât de prinsă am fost de jocul actorilor și de replicile pline de umor la fiecare frază.

Ca să vă povestesc puțin despre ce e vorba, spectacolul ăsta este o producție rusească scrisă de Gogol, în care o tânără fată își căuta un bărbat cu care să se mărite. Impropriu spus că își căuta, pentru că nu o făcea ea, ci pețitoarele ei, două doamne mai în vârstă, foarte persuasive și șarmante, ce aveau tot timpul cuvintele în buzunarul de la spate. Pe cealaltă parte, un domn, deloc de lepădat, încerca și el să-și facă curaj să se însoare, dar pare-se că nu reușea. Avea mereu „o reținere” care-l făcea să pară ca și cum suferea de tulburare maniaco-depresivă (psihologul din mine… n-ai ce să-i faci…). Acum voia, acum nu mai voia. Acum era încântat de tânăra domnișorică, acum căuta cea mai apropiată cale de scăpare. Dar nici el nu făcea totul așa… de capul lui. Îl avea pe prietenul lui cel mai bun ca și pețitor, care nu se lăsa mai prejos față de doamnele menționate puțin mai sus.

Când, într-un final, domnițele i-au găsit domnișoarei cinci potențiali soți, printre care și umilul nostru protagonist, care nu era dornic să se însoare și arăta chestia asta într-un mod cât se poate de vizibil, și nici nu era de viță nobilă, ca ceilalți pretendenți, fiind care mai de care mai… înzestrați. Cu ceva ani la portofoliu, nicidecum tineri și verzi, unul se mândrea cu experiențele lui marinărești și cu gradele pe care le câștigase de-a lungul vremii, altul căuta o domniță care să vorbească „pe franțuzește”, chiar dacă n-ar fi înțeles o iotă din ce i-ar fi spus pentru că el nu știa franceză, celuilalt îi ieșeau ochii din orbite după zestrea fetei, iar cel de-al patrulea nu avea cine știe ce calități înafară de o foarte amuzantă bâlbâială care survenea când emoțiile își făceau apariția.

Când a venit vremea ca Agafina, fata noastră, să-i cunoască pe pretendenții ei, toți și-au pus în practică șarmul, mai puțin Ivan, care stătea nemișcat și nevorbit la locul lui, pe scaun. De treburile astea se ocupa purtătorul său de cuvânt, bunul lui prieten, care voia cu orice fel de preț să-l vadă și pe el odată însurat. După minunata întâlnire, Agafina constată că s-a îndrăgostit de toți cei cinci și acum nu știe pe care să-l aleagă. Pețitorul lui Ivan o ajută nițel, făcând alegerea în locul ei. O îmbrobodește făcând-o să creadă că toți ceilalți nu sunt buni de nimic, dar acționează și pe partea cealaltă a baricadelor, făcându-i și pe domni să creadă că domnișoara nu merită niciun fel de osteneală.

După îndelungi tratative, cei doi cad pradă vrăjelilor celor din jur și se îndrăgostesc unul de celălalt, ba chiar și hotărăsc data nunții, au parte de prima sărutare și primele îmbrățișări, împinși puțin de la spate, la propriu, iar Ivan își dă seama cât de minunat este să te însori, spunând că, dacă ar avea un regat, ar aranja ca toată lumea din regat să se căsătorească, atât de frumos este. Doar că, în ziua nunții, stând el așa pe gânduri și analizând situația, realizează că de fapt va fi însurat pentru tot restul vieții, fără căi de scăpare, fără ca părerile de rău să mai aibă vreun efect și atunci decide să sară pe fereastră și să se facă dispărut. Ceea ce și face, lăsând-o pe frumoasa Agafia cu inima frântă și cu lacrimile curgându-i pe obraz, și pe bunul lui prieten cu obrazul crăpat de rușine după câte eforturi făcuse ca nunta să se întâmple.

Deznodământul este unul neașteptat, mai mult sau mai puțin, la cât de indecis era Ivan, dar oricum foarte diferit față de poveștile de dragoste din zilele noastre. Piesa este plină de umor veritabil, pot să vă spun că puține au fost scenele unde n-am avut gura până la urechi, iar actorii care dau viață acestor personaje merită absolut toți banii și timpul. Printre ei se numără Doru Ana, ce a făcut parte și din distribuția piesei O scrisoare pierdută, pe care eu personal, am văzut-o de trei ori, Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu, care joacă și în binecunoscutul serial românesc Las Fierbinți, Șerban Pavlu sau altfel spus Văru, și mulți alții la fel de buni și talentați.

Acum, ca să ne îndepărtăm puțin de piesa propriu-zisă, pe lângă faptul că mi-a plăcut teribil de mult, ceea ce mi-a mai plăcut a fost că sala a fost plină. Dar plină, plină. Ceea ce mi-a făcut inima să crească pentru că oamenii încă mai savurează acest gen de activități, încă mai apreciază un spectacol bun. Și aici vorbesc de oameni de toate vârstele, de la 18 ani la 80 de ani. Încă se mai aranjează și încă se mai îmbracă frumos ca să vină la teatru, pentru că la teatru nu e ca la film, aici trăiești intensitatea momentului odată cu actorii de acolo de pe scenă, îți dai telefonul pe silent din respect pentru ei și aplauzi atunci când simți nevoia s-o faci, nu-ți verifici Facebook-ul pentru că pierzi o replică haioasă care nu apare pe filelist imediat după ce se închide stagiunea. Este o atmosferă pe care eu n-aș da-o nici pe cel mai bun film din lume.

Vă recomand din toată inima piesa „Căsătoria” care se joacă la Teatrul Bulandra și pot să vă spun că momentan ocupă locul al doilea în top, după Dineu cu proști, de la TNB. Ăsta da teatru!

Șampon? Ce-i ăla?

Iată că după o absență nejustificat de mare, revin în rândul lumii bune care practică bloggingul. :))) Și de data asta, o să vă povestesc despre un experiment care durează de ceva vreme, pe care îl încerc pe propria-mi piele și de care sunt foarte încântată.

Articolul ăsta o să-l dedic tuturor doamnelor și domnișoarelor care își iubesc podoaba capilară și ar face orice ca să-și mențină părul sănătos și plin de viață. Hai că deja sună a reclamă la șampon. Doar că nu vorbim deloc de șampon aici. Nici de măști, nici de balsamuri sofisticate, nici de uleiuri esențiale, de măsline, de ricin, de argan sau alte nebunii.

Vorbim de bicarbonat de sodiu și oțet. De ce? Cum ar spune o veche vorbă din popor... „de mere”. Și acum s-o luăm de la capăt și să vă explic cum stă treaba cu ingredientele astea minune.

Încă de când eram mică am avut o pasiune pentru păr. Îmi plăcea să am grijă de el, să-l coafez în fel și chip, era cartea mea de vizită. Este și acum, doar că era cam roasă pe la colțuri. Când am ajuns la liceu, am descoperit magia vopselurilor. Am început cu bincunoscutul blond, care a trecut prin toate nuanțele care există, începând cu cel spre castaniu și terminând cu ăla platinat. Eram fascinată de toate nuanțele din capul meu, dar suvițele mele nu păreau să fie prea încântate. Normal. Cui i-ar plăcea să sufere în halul ăsta în fiecare lună? Să nu uităm că vorbim de blond. Blond egal putere de decolorare mai mare.

Toate bune și frumoase, până când m-a lovit pe mine ceva în cap să mă fac roșie. Și m-am făcut. Deși coafeza m-a întrebat de o sută de mii de ori dacă sunt sigură. Și iacătă că în felul ăsta am semnat sentința propriului meu păr. Era foarte mișto culoarea, dar după o săptămână a dispărut. Logic, ce culoare de genul ăsta să stea pe trei ani de blond intens? Așa că m-am dus înapoi la coafeză să-mi „revigoreze” culoarea cu un nuanțatoooor. Nuanțator care era cam magenta el așa, dar era chic. S-a dus și ăla și am rămas cu un fel de măturică așa în cap. Pentru o persoană care își iubește părul, aș fi putut să fac și pușcărie dacă ar fi existat poliția părului.

Când a venit balul de absolvire dintr-a12a, m-am potolit. Am aruncat un mild blonde peste el ca să scap de nebunia aia de roșu și apoi am îmbrățișat o nuanță de ciocolatiu banală, care nu ieșea cu nimic în evidență. Taman la fix. Și am ținut-o așa vreun an. Fără șmecherii, fără aiureli, doar ciocolatiu. Până când am decis să nu mă mai vopsesc deloc, așa că acum părul meu este un fel de ombre așa, că tot e la modă.

Ca o mică mare paranteză, menționez că părul meu are firul foarte subțire, foarte moale și fin. De aici puteți concluziona că nu era și nu e nici acum foarte des. Suficient cât să-mi încadreze frumos fața și să aibă volum atât cât era nevoie. Toate astea în combinație cu placă, ondulator, foehn, electrizări, prea frig, prea cald, perii peste perii și altele, au dus la degradarea sistematică a minunatului meu păr. Acum, retrospectiv vorbind, nu știu ce a putut fi în capul meu (pe dinăuntru, că pe dinafară știu ce-a fost) de am putut să fac asemenea grozăvii.

Și uite așa am pornit pe lungul și întortocheatul drum al regenerării. Și am folosit absolut tot ce se putea folosi. Șampoane care mai de care mai profi, balsamuri la fel, uleiuri scumpe și mai puțin scumpe, tratamente cu care stăteam țâșpe ore în cap, foarfecă din când în când că deh, traumatizată fiind de faptul că în copilărie eram tunsă băiețește, voiam să-l las să și crească – bad timing – măști cumpărate de la saloane și câte și mai câte. Numai chimicale. Și o să mă întrebați „Și rezultatul?”. Zero barat. Nul. Ba chiar pe minus, că pe deasupra mai și cădea ca naiba.

Și exact când nu știam ce să mai fac, am dat din întâmplare peste un articol despre metoda „fără șampon”. Și m-am gândit „ei drăcie, cum naiba să-ți speli părul fără șampon și pe deasupra să mai arate și bine??”. După ce m-am documentat binidităt despre no-poo method, am pus-o și în aplicare. Metoda asta presupune să nu mai bagi chimicale în păr. Să-ți cureți părul cu apă, bicarbonat de sodiu pe post de șampon și oțet de mere pe post de balsam. Nu suna chiar așa imposibil. După tot ce deja folosisem, ce putea să fie mai rău? Am înștiințat-o pe mama de schimbare, ca să știe de ce nu mai există șampoane la baie (da, le-am aruncat cu dragă inimă pe toate), m-am dus la supermarket și mi-am cumpărat un kil de bicarbonat, o sticlă de oțet de mere nefiltrat, două fâs-uri de alea de vedeți pe la saloane și m-am apucat să prepar „poțiunea”.

Am pus două lingurițe de bicarbonat într-unul din fâs-uri, am umplut celălalt fâs un sfert cu oțet, le-am amestecat pe amândouă cu apă, le-am agitat bine bine și m-am băgat sub duș. După ce mi-am uscat părul, am rămas șocată. Părul meu era mai curat și arăta mai bine decât după ce îl spălam cu șampon. Inițial am crezut că doza aia pe care o preparam eu o să-mi ajungă pentru nenumărate spălări, până când am observat că părul nu mai era așa curat de fiecare dată. Am zis că deh, perioada de acomodare, așa trebuie să fie până când se obișnuiește părul cu noul tratament, dar de fapt trebuia doar să folosesc toată doza, ca să-l degresez mai bine, normal. Și uite așa am rezolvat și problema asta.

Deja au trecut mai bine de două luni de când am schimbat regimul în ceea ce privește podoapa capilară și vă spun că diferențele deja se văd. În primul rând, părul se aranjează mult mai bine, nu mai stă așa mătură, e mai hidratat, e mai lucios, iar vârfurile le țin mai bine sub control în felul ăsta. Folosesc doar foehn și ser pentru vârfuri, dar nu mai simt nevoia să-l întind sau să-l ondulez ca să aibă o formă, face asta și singurel acum că știe cum. :D În al doilea rând, înainte dacă îl spălam seara, a doua zi dimineață arăta ca și cum nu l-aș fi spălat deloc. Acum e la fel de curat și de fresh ca in secunda în care l-am terminat de periat imediat după duș. Și se menține așa toată ziulica. Ceea ce pentru mine este clar o îmbunătățire.

Șamponul, pentru că e plin de chimicale, nu face altceva decât să lase părul fără uleiurile naturale care îl fac să fie sănătos și hidratat. Îndepărtează atât chestiile nașpa, adică murdăria, dar și chestiile bune, adică uleiurile astea de care vă zic aici. Așa că el încearcă să compenseze producând și mai multe uleiuri proprii, ceea ce face ca părul nostru să fie din ce în ce mai gras. Iar noi, ca să readucem strălucirea, băgăm balsam. Și uite așa, intrăm într-un cerc vicios care nu face decât să ne golească buzunarele și scăfârlia. Bicarbonatul de sodiu nu face decât să îndepărteze murdăria, lăsând uleiurile naturale acolo unde le e locul, pe părul nostru. Dar pentru că el este totuși o bază, chimic vorbind, trebuie să echilibrăm lucrurile (sau pH-ul) cu ceva acid: oțetul de mere. Și voila. Problem solved. Dacă vă întrebați, un plic de bicarbonat costă 2 lei, iar o sticlă de oțet în jur de 7-8 lei. Cred că și portofelul vostru vă va mulțumi. :)))

Eu sunt foarte încântată de schimbarea pe care am avut curaj s-o fac. Îmi pare rău că nu am poze înainte și după, să vă și arăt cum stau lucrurile. O poza face cât o mie de cuvinte, dar n-am avut atâta inspirație pe moment, mereu îmi vin ideile bune când e prea târziu. Dar vă încurajez din toată inima, fetelor, dacă aveți probleme cu părul și nu mai știți ce să-i mai faceți, să îmbrățișați metoda asta, chiar dacă sună puțin... dirty să-ți speli părul fără șampon. It really works! Și nu numai pentru părul gras, ci și pentru cel prea uscat sau pentru mătreață sau dacă vă cade prea rău. Am uitat să menționez, nici nu mai cade așa rău. :D

Pe locuri! Fiți gata! Start!

Cam asta aveau în minte și în suflet participanții de la Maratonul Internațional București ce tocmai s-a desfășurat weekendul ce a trecut. Cei aproximativ 8000 de alergători au luat startul duminică, la ora 9 a.m, în Piața Constituției, într-o zi însorită și călduroasă de octombrie, contrar așteptărilor.

Experiența mea privind maratonul și alte evenimente de genul acesta este puțin diferită. Nu știu cum e să alergi la maraton, știu cum e să fii voluntar la maraton. Pentru că de ceva vreme încoace sunt voluntar în echipa HOSPICE Casa Speranței, iar cei de la HOSPICE se ocupă, printre altele, cu strângerea fondurilor pentru acțiuni umanitare prin astfel de evenimente, am avut ocazia, de două ori până acum, să particip și eu, dar de partea cealaltă a baricadelor.

Cine se gândește că e ușor să fii voluntar la un maraton, să se mai gândească de câteva ori. Eu am ales de fiecare dată să stau la unul dintre punctele de hidratare amplasat la Piața Națiunilor Unite. Munca unui voluntar ce se ocupă de punctele de hidratare începe cu mult înainte de startul cursei. Pregătirea băuturilor pentru alergători, a fructelor, spălarea, curățarea și așezarea lor pe tăvi, tăvi ce ulterior se fac comode în brațele noastre, pentru ca maratoniștii să poată lua din zbor câte-o bucată de banană sau portocală pentru energie. Paharele și sticlele cu apă și băutură energizantă sunt pregătite cu dichis pe mesele amenajate special pentru așa ceva, urmând ca atunci când vine valul de oameni, să le putem lua repede de pe masă și să li le întindem în calea lor, în așa fel încât timpii lor de concurs să nu fie afectați. Echipa cu care lucrezi este la fel de importantă. Sarcinile prevăzute pentru fiecare și sincronizarea trebuie să fie la ele acasă, pentru că sunt situații în care, de unul singur, nu prea faci mare brânză.

Și acum, după ce v-am relatat, în mare, cam ce se face la un astfel de eveniment, să vă povestesc și experiența mea. Sâmbătă, la ora 13, exact când a pornit trenul în călătoria de 9h pe care am făcut-o de la Târgu Mureș la București (despre asta vorbim în alt articol), trimiteam confirmarea că particip a doua zi la maraton. Ajunsă acasă la ora 22, m-am băgat cât am putut de repede la somn, dar a doua zi la 5.30 când a sunat ceasul, îmi venea să-l trântesc de toți pereții. În cele din urmă, m-am adunat, am băut shake-ul de dimineață, m-am echipat binidităt și am pornit.

În primăvară, la Semimaratonul Internațional București, de la atâta efort și entuziasm, am făcut o febră musculară de toată frumusețea, că a doua zi mergeam ca o bătrânică de 80 de ani. De data asta, am luat preventiv o aspirină, dar n-a mai fost cazul, pentru că deși numărul participanților a fost mai mare, iar cursa mai amplă, și voluntarii au fost mai numeroși, mai prompți și mai activi. A existat un mic moment de colaps, în care rămăsesem fără băutură energizantă și nu reușeam să desfacem mai repede paharele și să le umplem, iar maratoniștii făcuseră coadă în fața noastră, așteptând o doză de energie. În cele din urmă, am scos-o la capăt cu mai mult decât brio și toată lumea a fost mulțumită.

Bineînțeles că pe lângă munca propriu-zisă mai există și distracție, voie bună, comunicare, relaționare, cu persoane noi sau cunoscute deja, caterincă, nu vă imaginați că muncești cu orele pe acolo. Îmbinăm utilul cu plăcutul că așa e frumos întotdeauna. De data asta am avut și muzică, ceea ce a făcut totul și mai plăcut. Și pentru că toate erau bune și frumoase, am pus mâna pe un aparat foto și am început să fac poze. Și pasionată de fotografie cum bine mă știți, nu l-am mai lăsat din mână până nu s-a terminat.

E tare interesant să vezi din exterior reacțiile celor care aleargă efectiv la un astfel de event. Punctul de hidratare la care am stat eu a fost amplasat relativ spre finalul cursei, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai frumos. Toată lumea era extenuată, cu sufletul în gât și cu mâinile întinse după apă. Unora nu le mai păsa că sunt într-o competiție, mergeau alene, oprindu-se să-și tragă sufletul și să savureze pe îndelete o bucată de portocală. Alții treceau pe lângă noi și brațele noastre pline de sticle și pahare ca vântul, fără să se oprească, fiind ancorați și concentrați în cursă. Am admirat de-a lungul valului de maratoniști care ne făceau cu mâna tot felul de outfituri, de la colanți și tricou, la chiloți și bustiere și costume de Superman și Ironman, urechi de Minnie și peruci colorate la tutu-uri și cozi de panteră. Ce să mai, un adevărat show, o adevărată plăcere să te uiți la ei.

Dacă vă întrebați cine a câștigat cursa, proba feminină a fost câștigată de românca Paula Todoran, care a obținut un timp record pentru ea, de 2h și 41 de minute, locurile 2 și 3 fiind ocupate de kenyencele zvelte venite să alerge la București. Iar podiumul masculin a fost ocupat, bineînțeles, de kenyeni, ca și la Semimaraton, cel de pe locul 1 scoțând un timp de 2h și 14 minute. Era de așteptat, oamenii ăștia nu aleargă. Ei zboară.