A fi HR sau a nu fi HR

Just to be clear, nu prea-mi place mie expresia asta „să fii HR”, la fel cum nu-mi plac expresia „a face sens” și întrebarea „cum îți place?”, n-au sens. HR înseamnă human resources. N-ai cum să fii human resource, adică ești, într-un fel, cu toții suntem, dar atunci când vorbim despre partea profesională, în percepția mea, nu putem decât lucra în HR.

Ok, lăsând la o parte acest fapt, probabil vă întrebați de ce vă povestesc toate prostiile astea. Pentru că de la o vreme, de când cu internshipul de care v-am povestit acum câteva articole bune în urmă, mi s-a deschis apetitul pentru tot ceea ce înseamnă resurse umane și am descoperit că s-ar putea să constituie un capitol foarte interesant din viața mea.

Drept urmare, dând eu scroll relaxată pe Facebook (deh, ce să facă omul atunci când are o licență care îi bate la ușă), m-am împiedicat de anunțul unei conferințe de două zile, a 10a ediție (fi-r-ar, am ratat nouă ediții) a proiectului Școala de HR, pe tema HR-ul generației digitalizate, organizată de ASPSE Asociația Studenților la Psihologie și Științele Educației, adică coleguții de la stat. Ei drăcie, da` să știi că nu sună rău. Taxă rezonabilă, interval orar rezonabil, înscriere la un click distanță, ca orice alt lucru în ziua de azi, speakeri mișto, ia să vedem noi ce-i cu chestia asta. So, cum ar zice un puști de clasa a4a care-și face compunerea la română, zis și făcut.

Cu ocazia asta, am aflat și eu că hr-ul se mănâncă și cu altceva decât hârțogăraie și salarizări, recrutare și selecție. Se mănâncă și cu Learning & Development, Talent Management, Personal Branding și așa mai departe. Dat fiind că s-a discutat foarte mult despre cât de digitalizați suntem în momentul de față, expresiile Generația X și Generația Y nu lipseau din nicio prezentare.

Dacă nu sunteți familiarizați cu conceptele, Generația Y reprezintă, în termeni mai informali, tinerii din ziua de azi, printre care și eu și mai mult ca sigur o bună parte din voi, cei care mă citiți, care devin din ce în ce mai acaparați de tehnologie, asaltați de informație și care se bucură de ușurința cu care pot afla un anumit lucru, fie el cât de mărunt. Spre deosebire de Generația X, părinții noștri, cei născuți între 1960 și 1980, care mergeau la bibliotecă să adune informațiile pentru licență sau care citeau o carte întreagă pentru că nu-l aveau pe Find foarte la îndemână (oare chestia asta o fi fost chiar așa rea?). Dacă se rătăceau, nu intrau repede pe Google Maps să vadă unde sunt și încotro trebuie să o ia, cumpărau un DVD dacă voiau să vadă un film sau îl inchiriau, nu deschideau Filelistul și torrenții. Ehe, tehnologia i-a cam depășit și acum încearcă și ei să țină pasul și se pare că foarte mulți dintre ei chiar reușesc. Bravo, fraților! I`m proud of you!

Pe lângă toată treaba asta, s-a vorbit foarte mult și ni s-au făcut și demonstrații a multor platforme create pentru a facilita accesul angajaților la diferite aspecte ale vieții profesionale. De exemplu, un tip foarte deștept de la Adobe pe care am uitat cum îl cheamă, sper să nu se supere dacă cumva ajunge articolul ăsta la el în News Feed (lumea internetului e mică) ne-a povestit despre cât de important este ca un lucru să fie multiplicabil. L-ai făcut, poate să-l folosească și cineva din capătul celălalt al lumii, e bun. Poți să-l folosești doar tu și colegii tăi din departament, nu e bun. Pe principiul, mai bine convingi 10000 de oameni să facă un pas, decât să convingi un singur om să facă 10000 de pași. Mișto metaforă. Aa, programul se numește Adobe Connect și după cum spune și numele, conectează oameni din toate colțurile lumii în sesiuni de brainstorming, conferințe, cursuri online și așa mai departe.

Toaaaaată lumea ne-a spus de nenumărate ori cât de important este LinkedIn-ul pentru viața profesională a unui tânăr care dorește să se angajeze. Recrutorii încep să-l folosească din ce în ce mai des, așa că ați face bine să vă stilizați profilul de LinkedIn, pentru că sunt cu ochii pe voi. Speakerii ne întrebau câți dintre noi avem și folosim LinkedIn-ul și rămâneau uimiți de câte mâini se ridicau. Which is a helluva good thing.

De asemenea, două doamne drăguțe de la superfirma de hr Adecco, ne-au dedicat puțin din timpul lor pentru a ne prezenta diferite platforme de joburi și internshipuri, plătite sau neplătite, în România sau în alte țări, cum ar fi Adecco Jobs care poate fi descărcat și-n varianta mobile, www.practica-ta.ro, sau Zoho CRM și Zoho Recruiter.

Printre speakeri s-a numărat și o tipă supertare de la Avon Cosmetics, care ne-a amintit că Avon nu înseamnă numai rujuri, oje, geluri de duș și farduri, ci o corporație ca oricare alta, cu angajați recrutați și selectați, targeturi de atins, rapoarte de făcut și ședințe de ținut. Interesant, nu m-am gândit până acum la Avon ca la altceva decât produsele pe care le promovează și pe care le folosesc 90% dintre femei. În fine, ce vreau eu de fapt să vă povestesc este modalitatea celor de la Avon de a măsura performanța angajaților lor, adică Talent Managementul lor, felul lor de a determina care angajați sunt HiPo (High-Potential) și care nu. Mi-a plăcut foarte mult de ea, stima de sine crescută îi ieșea prin toți porii, se vedea că știe despre ce vorbește, a reușit în jumătate de oră să ne facă să-i sorbim fiecare cuvințel pe care îl spunea. Îmi plac oamenii ăștia, când o să mă fac mare, vreau să fiu ca ei.

To sum it up, s-a discutat despre foarte multe lucruri interesante, n-aș avea cum să vi le povestesc pe toate, oameni cu multă experiență în domeniul resurselor umane ne-au împărtășit câteva lucruri interesante din cariera lor, cum au ajuns să lucreze în hr și să fie oameni de succes, ce chestii interesante au implementat pentru a facilita drumul angajaților în compania lor, cum să beneficieze unii de pe urma celorlalți, etc.

Pe parcursul celor două zile cât a durat acest get-together, am audiat 18 speakeri printre care și de la Adobe, Adecco, Vivid România, Apa Nova, Rinf, BRD, Orange România, Marks & Spencer, Test Central, Hart Consulting, Regina Maria și câțiva antreprenori care ne-au împărtășit experiențele lor. Unii au reușit să ne acapareze atenția de tot, alții ne-au făcut mai degrabă să căscăm, dar până la urmă de la fiecare am avut câte puțin de învățat și trebuie să apreciem efortul lor și timpul pe care ni l-au dedicat.

Vă las aici câteva linkuri către pagina de Facebook a ASPSE și Vivid Mind, cei ce organizează conferința la care merg mâine :D. Dați-le un follow dacă vă plac, organizează proiecte interesante pe diferite teme legate de psihologie, workshopuri, conferințe, deloc costisitoare și chiar interesante. De asemenea, vă las și linkuri către instrumentele noi și folositoare pe care le-am descoperit și care ne sunt de ajutor în construirea vieților noastre profesionale, joburile celor de la Adecco, Zoho Recruit, PracticaTa și AdobeConnect. Dacă vreți să vă povestesc mai multe, știți unde să mă găsiți. Enjoy!

Not a written sentence, but a human being

E sesiune și eu scriu articole. Mă simt exact ca în poza aia care a devenit virală pe Facebook în ultimele zile, „Ești mafiot dacă dormi în sesiune”. Well… nu mă înjurați, dar eu chiar dorm în sesiune. Aa, și scriu articole. :D

Articolul ăsta, spre deosebire de toate celelalte de până acum, n-are un subiect anume. În flow-ul de gânduri care mă năpădeau într-o seară, când am pus capul pe pernă, unul din ele a fost că aș putea să le pun pe hârtie. Mă rog, impropriu spus.

Ar trebui să ne gândim mai mult la noi și mai puțin la ceilalți. Sună egoist, dar ăsta e adevărul. Nu știu care e cheia succesului, dar știu care nu e: să încerci să mulțumești pe toată lumea. Unii oameni sunt imposibil de mulțumit, oricât te-ai strădui, oricât ai da tu ce-i mai bun din tine, ei n-o să dea ce-i mai bun din ei. E ca și cum te-ai aștepta ca un leu să nu te mănânce doar pentru că tu nu l-ai mâncat pe el.

Și atunci, dacă ei nu se străduiesc pentru bunăstarea lor, tu de ce ai face-o? De ce să-ți pierzi tu timpul și de ce să-ți cheltui resursele prețioase pentru acei oameni care nu au nevoie de ele? Mai bine începe să investești în tine, în drumul către liniștea ta sufletească, câtre țelurile tale, către fericirea ta. Nu-ți cheltui energia și timpul cu oamenii care nu au nevoie de ele. Au timpul lor propriu, pe care ar face bine să-l folosească în scopuri mai utile.

Nu face un lucru dacă nu te face pe tine, în primul rând, să te simți bine. Sau cel puțin confortabil în propria piele. E rău pentru tine, dar bun pentru alții? Renunță. Nu vorbim aici de donat rinichi sau de a-ți îngriji copilul răcit, la 3 dimineața. Vorbim de mai mult sau mai puțin micile întâmplări ale vieții. Ar trebui să învățăm să spunem „Nu” la momentul potrivit, că doar de aia e în dicționar. Dacă n-ar fi existat, am fi avut o scuză, dar nici atunci, pentru că există alte cuvinte prin care putem spune „Nu”.

Toate ideile astea ale mele mă fac să mă gândesc la desktop-ul unui calculator. Cred că toți am avut, cel puțin o dată în viață, desktop-ul plin de lucruri de inutile. Cam așa și-n viața reală, ne umplem „desktop-urile” cu chestii care nici n-ar trebui să fie acolo in the first place. Unele ar trebui puse în folderele mai lăturalnice, altele direct în Recycle Bin. Dar e bine că tot facem curat când observăm că s-au adunat prea multe și pe alea noi care vin nu mai avem loc unde să le punem.

Nu știu dacă, prin articolul ăsta, vorbesc doar cu voi sau și cu mine însămi. Oricum ar fi, e bine, poate așa învățăm să fim mai asertivi cu noi înșine, cu cei din jur, cu acțiunile și gândurile noastre.

S-a mai dus unul…

Acum un an pe vremea asta mă întrebam oare unde o să fiu peste un an pe vremea asta. Răspunsul a venit relativ repede. După un an. Fizic, sunt în același loc, în vârful patului, dând curs unui nou articol. Psihic, însă, sunt într-un loc total diferit.

Anul 2014 a venit cu multe provocări pentru mine. Provocări pe care le-am așteptat dintotdeauna, care m-au ajutat să mă descopăr, să clarific ce vreau de la viață, de la mine și de la cei din jurul meu, provocări care m-au scos din zona de confort suficient cât să-mi dea curaj să mă uit înapoi și să văd cât de restrânsă era.

Anul 2014 a venit cu persoane minunate, de la care am avut și am, în continuare, foarte multe de învățat. Persoane care mi-au demonstrat că nimic nu e imposibil, că dacă vrei, poți, trebuie doar să ai curaj. Persoane de la care am învățat că perfecțiunea nu există și că îți faci iluzii dacă ai senzația că o s-o găsești așa cum îți imaginezi tu că o s-o faci.

Anul 2014 a venit cu experiență. Profesională și personală. Am învățat foarte multe lucruri anul ăsta și pentru asta sunt recunoscătoare până la cer și înapoi. Am învățat că, dacă ți se ivește o oportunitate, profită de ea, pentru că sigur acolo se află ceva pentru tine. Și chiar dacă, la început, crezi că nu e de tine acolo, gândește-te că nu degeaba ți-a scos Universul în cale ocazia respectivă.

Aș minți dacă aș spune că în 2014 am avut numai de câștigat. Am și pierdut, dar am învățat mai târziu că, de fapt, am câștigat și mai mult în schimb. Fiind o optimistă incurabilă, am luat numai ce e bun dintr-o situație neplăcută, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai bine ca înainte. E mare lucru să știi să vezi mereu partea plină a paharului.

Anul 2014 m-a învățat că ce e al meu, e pus deoparte. Trebuie doar să ai răbdare. Și cu asta închei aici acest paragraf.

În altă ordine de idei, observ că a apărut moda pe Facebook cu ”Anul lui Cutărescu„. Nu știu ce e, n-am avut curiozitatea să încerc, dar vă spun ce știu. Știu că nu am nevoie de Facebook care să-mi spună că a fost un an bun. Nu am nevoie de Facebook ca să mulțumesc persoanelor care au fost și care sunt și acum alături de mine. Pentru că fac asta în fiecare zi, în minte și în suflet, iar ei știu asta pentru că primesc în fiecare zi câte o dovadă. Nu am nevoie de Facebook ca să-mi exprim recunoștința pentru toate lucrurile frumoase din viața mea, lucruri care apar exact atunci când te aștepți mai puțin.

Anul 2014 a fost mai mult decât interesant. Sunt tare curioasă ce ne va aduce 2015. Deși, după felul în care o să înceapă, cred că va fi și mai interesant. Well, nu vom afla decât la anul pe vremea asta.

Acestea fiind scrise, vă doresc și vouă ce-mi doresc și mie, să intrați în noul an cu iubire, cu liniște în suflet și cu înțelepciune, să vă bucurați de cei dragi vouă și să-i lăsați să știe cât de mult înseamnă pentru voi, pentru că, în final, ei sunt tot ce contează.

P.S.: scriu ultimul articol de pe anul ăsta cu soarele care-mi bate în față prin geamul larg deschis, amintindu-mi că afară sunt nici mai mult nici mai puțin de 17 grade. În orice altă zi, aș fi zis ”Mișto vreme!„, dar nu astăzi. E ajunul Crăciunului, ar fi trebuit să ne troienească, să ieșim înfofoliți să dăm zăpada din fața casei sau blocului, nu să ne scoatem hainele de primăvară.

P.P.S: bine că ninge pe pagina de Yahoo! Mail :)))

Inspector Gadget

Ca să mai schimbăm puțin topica articolelor, pentru că v-am tot vorbit despre evenimentele la care am fost, despre excursiile în care m-am distrat, plimbările pe care le-am făcut și tot așa, acum trecem la capitolul gadgeturi.

Cine mă cunoaște, știe că sunt o împătimită a tehnologiei. Îmi plac device-urile de tot felul și probabil că aș da și o pereche de pantofi mișto pentru o chestie de genul ăsta. Știu, femeie fiind, e blasfemie să spui asemenea lucru, dar o recunosc. Cred că, într-o viață anterioară, am fost bărbat, pentru că altfel nu-mi explic de unde pasiunea pentru mașini, telefoane, tablete, iPod-uri, cai putere și inci cât mai mulți. Mă rog, mai sunt și alte aspecte care mă fac să cred chestia asta, dar pe alea nu le discutăm. Nu aici, nu acum.

Revenind la oile noastre, cred că am mai menționat pe undeva printr-un articol mai vechi, că îmi place foarte mult muzica. Aș asculta muzică non-stop, oriunde, cu oricine aș fi, la orice oră din zi și din noapte. Dacă aș putea, mi-aș face o coloană sonoră a vieții mele. Vă asigur că ar suna foaaarte interesant. Ascult muzică acasă, pe stradă, cu căștile în urechi (când se strică căștile, e tragedie mare), în baie, în mașină, când gătesc sau când citesc, da, eu ascult muzică atunci când citesc, chiar și acum, când scriu articolul ăsta, ascult muzică și probabil voi face asta și când mă voi băga la somn, ca să adorm mai repede. Și pentru că sunt așa o specialistă într-ale muzicii (și modestă pe deasupra), poate o să vă scriu someday și despre preferințele și playlisturile mele, pentru cei așa pasionați ca mine.

De vreo 7-8 ani de zile am un iPod nano, model mai vintage ca să nu zic vechi, dar care merge la fel de bine ca în prima zi. Deh, e Apple, oricât nu mi-ar plăcea mie telefoanele lor, recunosc că la partea de muzică nu mă plâng. Arată cam ca după război așa, dar își face treaba bine. Buuuun, și cum fuse (și se duse) Moș Niculae, am găsit în ghete ceea ce se numește o boxă portabilă. Știți cum sunt acele boxe integrate în suportul în care poți să-ți pui iPodul și îți redă muzică direct din device în boxe? Well, așa e și asta, doar că sistemul de conectare și design-ul sunt diferite și prețul mult mai accesibil. O invenție genială pentru d-ăștia ca mine așa, care nu pot să respire dacă n-au muzica să le bubuie în urechi. Boxa asta portabilă se poate conecta la telefon prin Bluetooth sau la iPod prin fir și poți să-ți asculți muzica preferată la ceva mai mulți decibeli decât ai face-o la căști sau la boxele alea minuscule ale telefonului. 

Cred că Moșu, săracu, s-a săturat să mă vadă cum mă plimb tot timpul cu firele după mine sau cu laptopul din cameră în baie și invers. Păi nah, e plictisitor să faci duș în liniștea aia, I can almost hear my thoughts. Așa că, s-a gândit să-mi ia o chestiuță de-asta mică și transportabilă peste tot. Cool, huh? Very.

Modelul pe care îl am eu, îl găsiți aici sau aici. E foarte accesibil ca preț și are două variante de culoare, negru sau albastru. Dacă un gadget de genul v-ar face viața mai ușoară, go for it. Al meu e în funcțiune as we speak și vă spun, se aude minunat. L-aș da și mai tare, dar e 1:30 a.m. și trezesc pisicile. :)))

Ciuuuus!

O seară cu prinți și prințese

Știu că v-am povestit de multe ori până acum prin intermediul articolelor mele despre cei de la Hospice Casa Speranței, iar de această dată o voi face din nou pentru că merită. Ca să vă împrospătez puțin memoria, Hospice reprezintă un ONG care se ocupă cu îngrijiri paliative pentru cei ce suferă de boli incurabile sau în stadii terminale, cei pe care medicamentele deja nu-i mai pot ajuta și care caută o ultimă speranță în ei. Iar pentru această cauză, ei organizează nenumărate evenimente pentru a face rost de fondurile necesare îngrijirii acestor oameni. Maratoane, alergări pe scările celor mai înalte clădiri din București, semimaratoane, concerte... Dar despre astea v-am mai povestit. Ceea ce nu v-am povestit încă este ultimul eveniment, cel mai important și mai grandios de altfel. Balul Edelweiss. Cel mai longeviv bal caritabil din România.

Balul caritabil Edelweiss este cel mai important event pentru cei din echipa Hospice. Pentru o seară, totul se transformă din dovleac în caleașcă, totul capătă altă vibrație. Și veți înțelege imediat de ce. Desigur că am avut onoarea de a face parte din organizarea acestui eveniment, de a fi acolo cu toți ceilalți, voluntari, organizatori și invitați, și de a mă bucura de emoția serii odată cu ei. Mă simțeam ca o prințesă printre doamnele îmbrăcate cu rochii lungi, care își puseseră bijuteriile cele mai alese, și printre domnii eleganți care le însoțeau. Ținuta a fost black-tie, iar rochia mea, și ea lungă, a contribuit la acest sentiment… royal.

Balul s-a desfășurat la unul dintre hotelurile de lux ale Bucureștiului, Athenee Palace Hilton, sâmbătă, 15 noiembrie (știu, știu, scriu cam târziu despre asta), și a luat forma mai multor feluri de licitații. Live, secret sau prin envelopes. Licitații la care au participat toți invitații balului, domni și doamne, dispuși să scoată din buzunar sume importante de bani pentru a susține cauza Hospice. Câteva dintre obiectele scoase la licitație sunt un colier de onix care a aparținut prințesei Marina Sturdza, un vas semnat Ioan Nemțoi ce avea un preț de pornire de 7000 de euro, dar și un meci de tenis cu Simona Halep, pe care un domn a scos din buzunar 2200 de euro, o cină cu Marina Sturdza sau un internship plătit, peste hotare. Licitația live a fost precedată de premiile câștigate prin intermediul plicurilor. Plicuri pe care trebuia să plătești 100 de lei pentru a afla ulterior dacă ai câștigat o ședință foto, un revelion de lux sau multe alte surprize de acest gen.

Gazdele balului Edelweiss din acest an au fost nimeni alții decât Corina Caragea și Dragoș Bucurenci (vă spun, Corina este și mai frumoasă în realitate decât este pe sticlă!), iar printre invitați s-au numărat Dana Rogoz, Dana Săvuică, dar și Graham Perolls, fondatorul a Hospices of Hope și, bineînțeles, prințesa Marina Sturdza. Atmosfera a fost întreținută de cei de la Brio Sonores și Geambașu Band, dând startul și la puțină distracție în adevăratul sens al cuvântului, dans și voie bună.

Deși pentru noi, voluntarii și organizatorii, a fost destul de solicitant, a fost genul de activitate la care nu-mi pasă cât de mult muncesc, pentru că tot la fel de frumoasă și de feerică rămâne atmosfera și sentimentul care vine odată cu ea. Chiar dacă am stat foarte mult în picioare, m-am asigurat că invitații intră la timp în sală, iar în momentul envelope draw-ului am simțit durerea cruntă de spate care venea de la postura pe care trebuia s-o adopt până la finalizarea momentului. Asta pentru că se filma și eu trebuia să-l însoțesc pe Dragoș cu microfonul prin sală. Tocurile care nu se mai terminau și modul în care tălpile mele practic mă implorau să dau pantofii ăia jos erau insuportabile spre sfărșitul serii, dar la sfârșit aș fi luat-o de la capăt fără discuție. Pentru că știam că fac un lucru mărunt, dar folositor pentru cei de acolo și cei pentru care a fost organizat tot acest eveniment, pacienții din centrele Hospice. Iar sentimentul pe care îl ai atunci când faci un bine fără să aștepți absolut nimic la schimb este priceless…

P.S.: poza articolului probabil că o știți deja de pe profilul meu de Facebook, dar nu m-am putut abține să nu o încarc și aici pentru că sunt tare mândră de ea și de faptul că am avut ocazia să fac o poză cu minunatele gazde ale acelei seri. Poza a fost postată și pe pagina oficială a Corinei Caragea, yeeeey! :))

Medicament pentru suflet

În această seară plăcută de toamnă, 7 noiembrie 2014, am întreprins o activitate foarte plăcută mie și sufletului meu: mersul la teatru. Nici articolul ăsta și nici vizionarea piesei de teatru nu au fost plănuite dinainte, a fost ceva spontan și ăsta e alt lucru care îmi face inima să bată tare.

 

 Acum fix o săptămână primesc două invitații la Teatrul Bulandra pentru data de 7 noiembrie la piesa Căsătoria. Entuziasmul și încântarea mea nu au întârziat să apară, așa cum era de așteptat, dar din lipsă de timp și de memorie, am uitat să citesc puțin despre piesă, așa cum făceam în mod obișnuit. Control freak, deh. Am citit în dimineața asta, între două telefoane la birou, cam care e treaba cu „Căsătoria” asta, dar am dat repede X la pagina de Google că mă așteptau niște oameni de recrutat.

Între noi fie vorba, putea să fie orice fel de piesă și să joace orice fel de actori, că tot cu același interes și plăcere o vizionam. Dar n-a fost absolut deloc așa. Deși a început puțin cam dramatic, ceea ce a continuat a meritat din plin cele 3h petrecute pe același scaun, în aproximativ aceeași poziție. Timpul a zburat, atât de prinsă am fost de jocul actorilor și de replicile pline de umor la fiecare frază.

Ca să vă povestesc puțin despre ce e vorba, spectacolul ăsta este o producție rusească scrisă de Gogol, în care o tânără fată își căuta un bărbat cu care să se mărite. Impropriu spus că își căuta, pentru că nu o făcea ea, ci pețitoarele ei, două doamne mai în vârstă, foarte persuasive și șarmante, ce aveau tot timpul cuvintele în buzunarul de la spate. Pe cealaltă parte, un domn, deloc de lepădat, încerca și el să-și facă curaj să se însoare, dar pare-se că nu reușea. Avea mereu „o reținere” care-l făcea să pară ca și cum suferea de tulburare maniaco-depresivă (psihologul din mine… n-ai ce să-i faci…). Acum voia, acum nu mai voia. Acum era încântat de tânăra domnișorică, acum căuta cea mai apropiată cale de scăpare. Dar nici el nu făcea totul așa… de capul lui. Îl avea pe prietenul lui cel mai bun ca și pețitor, care nu se lăsa mai prejos față de doamnele menționate puțin mai sus.

Când, într-un final, domnițele i-au găsit domnișoarei cinci potențiali soți, printre care și umilul nostru protagonist, care nu era dornic să se însoare și arăta chestia asta într-un mod cât se poate de vizibil, și nici nu era de viță nobilă, ca ceilalți pretendenți, fiind care mai de care mai… înzestrați. Cu ceva ani la portofoliu, nicidecum tineri și verzi, unul se mândrea cu experiențele lui marinărești și cu gradele pe care le câștigase de-a lungul vremii, altul căuta o domniță care să vorbească „pe franțuzește”, chiar dacă n-ar fi înțeles o iotă din ce i-ar fi spus pentru că el nu știa franceză, celuilalt îi ieșeau ochii din orbite după zestrea fetei, iar cel de-al patrulea nu avea cine știe ce calități înafară de o foarte amuzantă bâlbâială care survenea când emoțiile își făceau apariția.

Când a venit vremea ca Agafina, fata noastră, să-i cunoască pe pretendenții ei, toți și-au pus în practică șarmul, mai puțin Ivan, care stătea nemișcat și nevorbit la locul lui, pe scaun. De treburile astea se ocupa purtătorul său de cuvânt, bunul lui prieten, care voia cu orice fel de preț să-l vadă și pe el odată însurat. După minunata întâlnire, Agafina constată că s-a îndrăgostit de toți cei cinci și acum nu știe pe care să-l aleagă. Pețitorul lui Ivan o ajută nițel, făcând alegerea în locul ei. O îmbrobodește făcând-o să creadă că toți ceilalți nu sunt buni de nimic, dar acționează și pe partea cealaltă a baricadelor, făcându-i și pe domni să creadă că domnișoara nu merită niciun fel de osteneală.

După îndelungi tratative, cei doi cad pradă vrăjelilor celor din jur și se îndrăgostesc unul de celălalt, ba chiar și hotărăsc data nunții, au parte de prima sărutare și primele îmbrățișări, împinși puțin de la spate, la propriu, iar Ivan își dă seama cât de minunat este să te însori, spunând că, dacă ar avea un regat, ar aranja ca toată lumea din regat să se căsătorească, atât de frumos este. Doar că, în ziua nunții, stând el așa pe gânduri și analizând situația, realizează că de fapt va fi însurat pentru tot restul vieții, fără căi de scăpare, fără ca părerile de rău să mai aibă vreun efect și atunci decide să sară pe fereastră și să se facă dispărut. Ceea ce și face, lăsând-o pe frumoasa Agafia cu inima frântă și cu lacrimile curgându-i pe obraz, și pe bunul lui prieten cu obrazul crăpat de rușine după câte eforturi făcuse ca nunta să se întâmple.

Deznodământul este unul neașteptat, mai mult sau mai puțin, la cât de indecis era Ivan, dar oricum foarte diferit față de poveștile de dragoste din zilele noastre. Piesa este plină de umor veritabil, pot să vă spun că puține au fost scenele unde n-am avut gura până la urechi, iar actorii care dau viață acestor personaje merită absolut toți banii și timpul. Printre ei se numără Doru Ana, ce a făcut parte și din distribuția piesei O scrisoare pierdută, pe care eu personal, am văzut-o de trei ori, Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu, care joacă și în binecunoscutul serial românesc Las Fierbinți, Șerban Pavlu sau altfel spus Văru, și mulți alții la fel de buni și talentați.

Acum, ca să ne îndepărtăm puțin de piesa propriu-zisă, pe lângă faptul că mi-a plăcut teribil de mult, ceea ce mi-a mai plăcut a fost că sala a fost plină. Dar plină, plină. Ceea ce mi-a făcut inima să crească pentru că oamenii încă mai savurează acest gen de activități, încă mai apreciază un spectacol bun. Și aici vorbesc de oameni de toate vârstele, de la 18 ani la 80 de ani. Încă se mai aranjează și încă se mai îmbracă frumos ca să vină la teatru, pentru că la teatru nu e ca la film, aici trăiești intensitatea momentului odată cu actorii de acolo de pe scenă, îți dai telefonul pe silent din respect pentru ei și aplauzi atunci când simți nevoia s-o faci, nu-ți verifici Facebook-ul pentru că pierzi o replică haioasă care nu apare pe filelist imediat după ce se închide stagiunea. Este o atmosferă pe care eu n-aș da-o nici pe cel mai bun film din lume.

Vă recomand din toată inima piesa „Căsătoria” care se joacă la Teatrul Bulandra și pot să vă spun că momentan ocupă locul al doilea în top, după Dineu cu proști, de la TNB. Ăsta da teatru!

Șampon? Ce-i ăla?

Iată că după o absență nejustificat de mare, revin în rândul lumii bune care practică bloggingul. :))) Și de data asta, o să vă povestesc despre un experiment care durează de ceva vreme, pe care îl încerc pe propria-mi piele și de care sunt foarte încântată.

Articolul ăsta o să-l dedic tuturor doamnelor și domnișoarelor care își iubesc podoaba capilară și ar face orice ca să-și mențină părul sănătos și plin de viață. Hai că deja sună a reclamă la șampon. Doar că nu vorbim deloc de șampon aici. Nici de măști, nici de balsamuri sofisticate, nici de uleiuri esențiale, de măsline, de ricin, de argan sau alte nebunii.

Vorbim de bicarbonat de sodiu și oțet. De ce? Cum ar spune o veche vorbă din popor... „de mere”. Și acum s-o luăm de la capăt și să vă explic cum stă treaba cu ingredientele astea minune.

Încă de când eram mică am avut o pasiune pentru păr. Îmi plăcea să am grijă de el, să-l coafez în fel și chip, era cartea mea de vizită. Este și acum, doar că era cam roasă pe la colțuri. Când am ajuns la liceu, am descoperit magia vopselurilor. Am început cu bincunoscutul blond, care a trecut prin toate nuanțele care există, începând cu cel spre castaniu și terminând cu ăla platinat. Eram fascinată de toate nuanțele din capul meu, dar suvițele mele nu păreau să fie prea încântate. Normal. Cui i-ar plăcea să sufere în halul ăsta în fiecare lună? Să nu uităm că vorbim de blond. Blond egal putere de decolorare mai mare.

Toate bune și frumoase, până când m-a lovit pe mine ceva în cap să mă fac roșie. Și m-am făcut. Deși coafeza m-a întrebat de o sută de mii de ori dacă sunt sigură. Și iacătă că în felul ăsta am semnat sentința propriului meu păr. Era foarte mișto culoarea, dar după o săptămână a dispărut. Logic, ce culoare de genul ăsta să stea pe trei ani de blond intens? Așa că m-am dus înapoi la coafeză să-mi „revigoreze” culoarea cu un nuanțatoooor. Nuanțator care era cam magenta el așa, dar era chic. S-a dus și ăla și am rămas cu un fel de măturică așa în cap. Pentru o persoană care își iubește părul, aș fi putut să fac și pușcărie dacă ar fi existat poliția părului.

Când a venit balul de absolvire dintr-a12a, m-am potolit. Am aruncat un mild blonde peste el ca să scap de nebunia aia de roșu și apoi am îmbrățișat o nuanță de ciocolatiu banală, care nu ieșea cu nimic în evidență. Taman la fix. Și am ținut-o așa vreun an. Fără șmecherii, fără aiureli, doar ciocolatiu. Până când am decis să nu mă mai vopsesc deloc, așa că acum părul meu este un fel de ombre așa, că tot e la modă.

Ca o mică mare paranteză, menționez că părul meu are firul foarte subțire, foarte moale și fin. De aici puteți concluziona că nu era și nu e nici acum foarte des. Suficient cât să-mi încadreze frumos fața și să aibă volum atât cât era nevoie. Toate astea în combinație cu placă, ondulator, foehn, electrizări, prea frig, prea cald, perii peste perii și altele, au dus la degradarea sistematică a minunatului meu păr. Acum, retrospectiv vorbind, nu știu ce a putut fi în capul meu (pe dinăuntru, că pe dinafară știu ce-a fost) de am putut să fac asemenea grozăvii.

Și uite așa am pornit pe lungul și întortocheatul drum al regenerării. Și am folosit absolut tot ce se putea folosi. Șampoane care mai de care mai profi, balsamuri la fel, uleiuri scumpe și mai puțin scumpe, tratamente cu care stăteam țâșpe ore în cap, foarfecă din când în când că deh, traumatizată fiind de faptul că în copilărie eram tunsă băiețește, voiam să-l las să și crească – bad timing – măști cumpărate de la saloane și câte și mai câte. Numai chimicale. Și o să mă întrebați „Și rezultatul?”. Zero barat. Nul. Ba chiar pe minus, că pe deasupra mai și cădea ca naiba.

Și exact când nu știam ce să mai fac, am dat din întâmplare peste un articol despre metoda „fără șampon”. Și m-am gândit „ei drăcie, cum naiba să-ți speli părul fără șampon și pe deasupra să mai arate și bine??”. După ce m-am documentat binidităt despre no-poo method, am pus-o și în aplicare. Metoda asta presupune să nu mai bagi chimicale în păr. Să-ți cureți părul cu apă, bicarbonat de sodiu pe post de șampon și oțet de mere pe post de balsam. Nu suna chiar așa imposibil. După tot ce deja folosisem, ce putea să fie mai rău? Am înștiințat-o pe mama de schimbare, ca să știe de ce nu mai există șampoane la baie (da, le-am aruncat cu dragă inimă pe toate), m-am dus la supermarket și mi-am cumpărat un kil de bicarbonat, o sticlă de oțet de mere nefiltrat, două fâs-uri de alea de vedeți pe la saloane și m-am apucat să prepar „poțiunea”.

Am pus două lingurițe de bicarbonat într-unul din fâs-uri, am umplut celălalt fâs un sfert cu oțet, le-am amestecat pe amândouă cu apă, le-am agitat bine bine și m-am băgat sub duș. După ce mi-am uscat părul, am rămas șocată. Părul meu era mai curat și arăta mai bine decât după ce îl spălam cu șampon. Inițial am crezut că doza aia pe care o preparam eu o să-mi ajungă pentru nenumărate spălări, până când am observat că părul nu mai era așa curat de fiecare dată. Am zis că deh, perioada de acomodare, așa trebuie să fie până când se obișnuiește părul cu noul tratament, dar de fapt trebuia doar să folosesc toată doza, ca să-l degresez mai bine, normal. Și uite așa am rezolvat și problema asta.

Deja au trecut mai bine de două luni de când am schimbat regimul în ceea ce privește podoapa capilară și vă spun că diferențele deja se văd. În primul rând, părul se aranjează mult mai bine, nu mai stă așa mătură, e mai hidratat, e mai lucios, iar vârfurile le țin mai bine sub control în felul ăsta. Folosesc doar foehn și ser pentru vârfuri, dar nu mai simt nevoia să-l întind sau să-l ondulez ca să aibă o formă, face asta și singurel acum că știe cum. :D În al doilea rând, înainte dacă îl spălam seara, a doua zi dimineață arăta ca și cum nu l-aș fi spălat deloc. Acum e la fel de curat și de fresh ca in secunda în care l-am terminat de periat imediat după duș. Și se menține așa toată ziulica. Ceea ce pentru mine este clar o îmbunătățire.

Șamponul, pentru că e plin de chimicale, nu face altceva decât să lase părul fără uleiurile naturale care îl fac să fie sănătos și hidratat. Îndepărtează atât chestiile nașpa, adică murdăria, dar și chestiile bune, adică uleiurile astea de care vă zic aici. Așa că el încearcă să compenseze producând și mai multe uleiuri proprii, ceea ce face ca părul nostru să fie din ce în ce mai gras. Iar noi, ca să readucem strălucirea, băgăm balsam. Și uite așa, intrăm într-un cerc vicios care nu face decât să ne golească buzunarele și scăfârlia. Bicarbonatul de sodiu nu face decât să îndepărteze murdăria, lăsând uleiurile naturale acolo unde le e locul, pe părul nostru. Dar pentru că el este totuși o bază, chimic vorbind, trebuie să echilibrăm lucrurile (sau pH-ul) cu ceva acid: oțetul de mere. Și voila. Problem solved. Dacă vă întrebați, un plic de bicarbonat costă 2 lei, iar o sticlă de oțet în jur de 7-8 lei. Cred că și portofelul vostru vă va mulțumi. :)))

Eu sunt foarte încântată de schimbarea pe care am avut curaj s-o fac. Îmi pare rău că nu am poze înainte și după, să vă și arăt cum stau lucrurile. O poza face cât o mie de cuvinte, dar n-am avut atâta inspirație pe moment, mereu îmi vin ideile bune când e prea târziu. Dar vă încurajez din toată inima, fetelor, dacă aveți probleme cu părul și nu mai știți ce să-i mai faceți, să îmbrățișați metoda asta, chiar dacă sună puțin... dirty să-ți speli părul fără șampon. It really works! Și nu numai pentru părul gras, ci și pentru cel prea uscat sau pentru mătreață sau dacă vă cade prea rău. Am uitat să menționez, nici nu mai cade așa rău. :D